Ziua Judecăţii

         În 2012 câteva mii de oameni au iesit să protesteze in toată ţara, dar mai ales în Bucureşti, având ca epicentru simbolic Piaţa Universităţii, locul consacrat cu o aură practic mistică după ce acolo s-a vărsat sânge pentru libertate în 21 decembrie 1989 şi după ce, câteva luni mai târziu, a avut loc a doua manifestaţie maraton din istoria universală după cea din Piaţa TienAnMen dintre 17 mai şi 4 iunie 1989. Romantismul aşa-numitei Golaniade, între 22 aprilie si 13 iunie 1990, a lăsat o dâră de neşters în istorie, mai ales după ce Piaţa Universităţii a fost încă o dată martirizată de hoardele de mineri, incitaţi si direcţionaţi de securiştii lui Ion Iliescu şi ai asa-zisului Front al Salvării Naţionale.

            Fenomenul Piaţa Universităţii 1990 a dus mai departe, către un alt nivel, manifestările Pieţei TienAnMen, şi a fixat un model care avea să revină iar si iar, in timpul miscării „Zonelor Libere de Neocomunism” din Bulgaria verii anului 1990, în timpul protestelor pentru limba si identitatea românească din Piaţa Marii Adunari Naţionale din Chişinău din 1995 si 2002, în timpul revolutiei din Serbia din 2000, al revoluţiei trandafirilor din Georgia, în 2001, al revoluţiei portocalii din Ucraina anului 2004, revenind în Basarabia în timpul revoluţiei Twitter din aprilie 2009, în Bulgaria in timpul revoltelor din 2012-2013 şi in Ucraina ultimelor două săptămâni.

Dar influenţa sa s-a dus şi mai departe, în afara spaţiului fostelor ţări comuniste. Mişcările Indignados şi Occupy sau protestele din Grecia, care au debutat prin 2007-2008, revoluţia din Islanda din 2012 datorează si ele destul Golaniadei româneşti, chiar dacă nu au făcut neapărat o legatură explicită, iar primăvara arabă din 2011 a consacrat şi ea propriile sale pieţe protestatare, precum Piaţa Tahrir din Cairo. La rândul său, protestul turcilor s-a concentrat în jurul Pieţei Taksim din Istanbul, vechiul Constantinopol.

            În tot acest timp, ca şi în anul revolutionar 1989, România a părut mult timp în afara valului de nemulţumire cu rădăcini adânci, dar catalizat de criza mondială de sistem declanşată spre finele anului 2007 si extinsă pretutindeni până la sfârsitul anului 2008. Deşi confruntaţi cu cea mai dură politică de austeritate din întreaga Uniune Europeană si cea mai incorectă, căci măsurile de austeritate au fost impuse astfel încât greul crizei să fie dus de populaţie, iar clasa politică coruptă să-şi poată menţine neatins nivelul de acces pe căi licite şi ilicite la bugetele administrate de stat, românii păreau să asiste pasiv la propria lor spoliere şi chiar să participe cu entuziasm si naivitate la răfuielile dintre diversele bande cavsimafiote de politicieni. Piaţa Universităţii şi-a păstrat simbolistica, dar după ultimele lupte de stradă care au avut loc acolo imediat după sângeroasele evenimente din 13-15 iunie 1990 şi până prin 1991, a devenit mai degrabă locul de exprimare a bucuriei galeriilor de fotbal după câte un meci sau o calificare câştigată, ori spaţiul de celebrare al unor victorii electorale, ca în 1996 şi 2004.

            Toate astea s-au schimbat la 13 ianuarie 2012, când oamenii au ieşit spontan în stradă pentru a apăra un foarte apreciat subsecretar de stat, Raed Arafat, în pericol de a fi demis pentru opoziţia sa faţă de un proiect de lege a sănătăţii care ar fi redus drastic calitatea asistenţei medicale. Piaţa Universităţii a redevenit un spaţiu al libertăţii, în care iniţial câteva mii de oameni, apoi câteva sute, au continuat protestul pentru luni de zile, până pe la sfârşitul verii. Iniţial protestul s-a concentrat împotriva preşedintelui Traian Băsescu si a coaliţiei de guvernământ, condusă de Partidul Liberal Democrat, insă destul de repede s-a creat o breşă între protestatarii care erau de partea opoziţiei politice, Uniunea Social Liberală, care grupa partidul care pierduse puterea în 2004- Partidul Social Democrat-, pe cel scos de la guvernare în 2008- Partidul Naţional Liberal- şi un pseudo-partid format în jurul unui popular trust de presă- Partidul Conservator-, şi cei care susţineau vinovăţia întregii clase politice pentru scufundarea României în abuz şi corupţie încă de la căderea comunismului. Au apărut curând si alte teme de acţiune, precum împiedicarea proiectului minier de la Roşia Montană, blocarea intenţiei clasei politice de a autoriza în România exploatarea hidrocarburilor de sişt prin fracturare hidraulică, oprirea privatizărilor defavorabile ţării, reformarea statului, asigurarea reală a libertăţii întrunirilor şi a libertăţii de expresie, reunificarea celor două state româneşti, revenirea la monarhia constituţională parlamentară, promovarea drepturilor femeilor, doleanţele militarilor disponibilizaţi etc.

            Evident, puncte de vedere atât de radical diferite despre clasa politică si abordarea a teme atât de diverse nu aveau cum să nu afecteze unitatea miscării de protest. O primă sciziune a avut loc de timpuriu, la 28 ianuarie 2012, în timpul primei manifestaţii ample dedicate opririi proiectului Roşia Montană, când manifestanţii pro-U.S.L., unii dintre ei aflaţi în directă coordonare de către această coaliţie, alţii inocenţi din acest punct de vedere, au declanşat un fel de contramanifestaţie. Atunci s-au delimitat geografic două spaţii de protest: platoul Teatrului Naţional Bucureşti, dominat de manifestanţii pro-U.S.L., şi zona Fântănii şi a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, ocupată de demonstranţii anti-sistem. Cum însa între aceştia din urmă preferinţele ideologice variau de la stânga la dreapta, în număr mic fiind prezente chiar şi extremele, o a doua ruptură s-a produs la 27 martie 2012, când o manifestare de aniversare a Unirii Basarabiei cu România în 1918 a fost tulburată de o contramanifestaţie a celor cu vederi internaţionaliste.

            Cu toate acestea şi cu toate diviziunile şi în ciuda amplorii tot mai scăzute, mişcarea de protest din 2012 a avut rezultate. Pe fondul dezagregării unei puteri politice erodate şi aflată la un final de legislatură, protestele din stradă au catalizat căderea prin moţiune de cenzură a două guverne, ultimul din seria celor conduse de Emil Boc şi guvernul lui Mihai Răzvan Ungureanu, şi, fapt fără precedent în istoria post-comunistă a României, venirea opoziţiei la putere cu şase luni înainte de alegerile parlamentare. Mai mult, pe acelaşi fond de proteste s-a produs a doua suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, demiterea esuând însă din cauza greşelilor elementare făcute de U.S.L. si de propaganda acestei coaliţii, în primul rând postul de televiziune Antena 3.

            Marele câştig al anului 2012 nu a fost însă schimbarea puterii politice, care s-a dovedit a fi doar un detaliu de interes pentru grupurile de interese economice. Odată ajunsă la putere şi mai ales după mult clamata victorie zdrobitoare din alegerile parlamentare (însă în bună măsură falsă, întrucât 70% din doar 40% din electorat care s-a prezentat la vot nu înseamnă nici pe departe o victorie zdrobitoare), Uniunea Social Liberală a preluat exact toate politicile fostei puteri. A fost o probă evidentă, daca mai era nevoie, a faptului că în România clasa politică a încetat să mai reprezinte interesele ţării şi ale cetăţenilor acesteia, iar în totala sa lipsă de viziune toate politicile îi sunt dictate de organisme suprastatale precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondiala şi de corporaţiile transnaţionale sau străine, interesate doar de un profit rapid pe seama României.

            Nu, marea realizare a anului 2012 a fost o renaştere a societăţii civile, care a ramas activă în perioada următoare protestelor, continuând să facă campanie, inclusiv proteste, pentru diversele cauze, participând la dezbaterile din jurul preconizatei reforme constituţionale s.a.m.d. Cele mai ample acţiuni publice din această perioadă au fost marşurile cu mii de participanţi de la Bârlad, împotriva fracturării hidraulice, şi acţiunile unioniste din oraşele de pe ambele maluri ale Prutului. România mai avusese o perioada de civism intens, care a debutat în 1990 şi a continuat până prin 1996, însă structurile formate atunci au făcut greşeala fatală de a se ralia cu trup şi suflet unei anumite tabere politice, în speranţa că aceasta va îndrepta cursul lucrurilor. Când însă guvernarea Convenţiei Democratice din România dintre 1996 şi 2000 a eşuat în interminabile lupte interne, incompetenţă şi o cronică lipsă de curaj politic, prăbuşirea acesteia a îngropat şi societatea civilă, aşa cum un vapor care se scufundă îi trage după sine pe naufragiaţii care se află prea aproape de epavă.

            Desigur, clasa politică românească, izolată în turnul său de fildeş încă de la începutul ultimului deceniu al mileniului trecut, a subapreciat avântul real al noii generaţii din societatea civilă şi gradul concret de nemulţumire a populaţiei. Aşa cum s-a tot întâmplat în ultimii douăzeci şi patru de ani, politicienii aflaţi la putere şi-au imaginat că ei sunt singurii care fac agenda publică şi „pulimea” va rumega doar ce le dau ei. Mai mult, îmbătat cu propriul succes electoral, guvernul condus de Victor Ponta s-a avântat în a promova agresiv chiar proiectele asupra cărora fosta putere P.D.L. a ezitat şi împotriva cărora U.S.L. se pronunţase în campania electorală.

            Incidentul declanşator a fost de această dată introducerea de către guvernul Ponta în procedură de urgenţă în Senat a unui proiect de lege vădit samavolnic şi anticonstituţional, care ar fi deschis calea realizării proiectului Roşia Montană cu orice preţ, inclusiv distrugerea iremediabilă a mediului, cu riscuri enorme pentru regiunea înconjurătoare şi chiar mai departe, pentru întregul bazin al Dunării de Jos, ca şi demantelarea unui patrimoniu cultural unic în lume, ca să nu mai vorbim de spolierea României de una din bogăţiile sale naturale, pentru nişte câştiguri iluzorii- câteva sute de locuri de muncă, care si acelea ar dispărea in maximum două decenii, o redevenţă de 6%, tipică lumii a treia, şi nişte dividende care ar fi ajuns să fie plătite numai după acoperirea tuturor datoriilor statului român faţă de investitori şi depinzând totalmente de evoluţia bursieră a preţului aurului şi argintului-, toate oricum mult depăşite de costurile menţinerii integrităţii unui enorm lac cu cianuri şi metale grele (peste 300 de hectare) pentru următorii două sute treizeci de ani.

            Prin urmare, la 1 septembrie 2013, sub sloganul „Uniţi salvăm Roşia Montană”, s-a ieşit din nou in stradă. Şi de data aceasta în mai multe oraşe, dar numărul protestatarilor a fost nu de ordinul sutelor şi miilor, ci al zecilor de mii. A fost astfel clar că scăderea inexorabila a numărului de protestatari din 2012 s-a datorat nu lipsei de apetit a românilor pentru a-şi cere drepturile în mod activ, ci din cauză că mişcarea de atunci a fost percepută de marea masă ca fiind prea politizată. Piaţa Universităţii a devenit din nou epicentrul mişcării, în cadrul căreia s-au alăturat protestatarii anti-sistem din 2012, care în scurt timp şi-au dat mâna şi au îngropat disputele care îi ţinusera departe unii de alţii începând din aprilie 2012, şi mulţi alţii noi, pentru care noul val de proteste reprezenta primul din viaţa lor. A inceput astfel  ceea ce presa străina a numit „toamna românească”.

            Încă din primele zile puterea, luată prin surprindere, a început sa se bâlbâie. Pe fondul disputelor tot mai evidente din interiorul U.S.L., P.N.L. a anunţat că va vota împotriva proiectului de lege privind proiectul Roşia Montană, pe care îl voi numi mai departe legea Şova, după numele ministrului care l-a iniţiat. S-a renuntat la procedura de urgenţă şi s-a creat o comisie parlamentară specială, a cărei legitimitate a fost contestată de mişcarea de protest, care a decis să o boicoteze. Nu toţi protestatarii au fost de acord cu acest boicot, dar cei mai mulţi l-au respectat, boicotul fiind încălcat doar de câteva personaje cu probleme psihice sau cu o inteligenţă mai redusă.

            Pornită din zona Fântânii de la Arhitectură, Piaţa Universităţii 2013 a dus protestul în cartiere, în toate cele patru puncte cardinale ale capitalei României, a ocupat principalele bulevarde, a vizitat toate palatele importante in mod repetat, a adus cultura în stradă, a revendicat cea de-a treia zonă importantă a Pieţei Universităţii, platoul statuilor, iar la 16 octombrie, în mod simbolic, a trecut pe sub Arcul de Triumf. În ţară, nu numai marile oraşe au ieşit în stradă. Tentativa subcontractorilor companiei americane Chevron cu asistenţa Jandarmeriei Române de a instala prima sondă pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist in comuna Pungeşti, judeţul Vaslui, s-a lovit în aceeaşi zi de 16 octombrie 2013 de rezistenţa îndârjita a sătenilor. Formarea Mişcării de Rezistenţă din Pungeşti a fost un exemplu de civism rural nemaiîntalnit în România încă de la colectivizarea comunistă, poate doar cu excepţia mişcării de la Săpânţa din 1990 şi a altor cazuri oarecum izolate din ultimii câţiva ani (gen Cocorăştii Caplii, comuna Măgureni, judeţul Prahova). În mod similar, în noiembrie 2013, un al doilea focar rural de rezistenţă civică s-a concretizat la Moşna, in judeţul Sibiu, tot împotriva unor prospecţiuni efectuate cu încălcarea proprietăţilor private ale localnicilor.

            În cele trei luni ale toamnei româneşti s-a evitat abordarea tuturor temelor existente in agenda publică reală a românilor, unele cauze fiind promovate în continuare prin acţiuni separate ale diverselor grupuri de activişti (Unirea, monarhia constituţională etc.). Prudenţa era recomandată de evenimentele anului 2012. Totuşi, încă de la început la marşurile şi mitingurile pentru Roşia Montană s-a strigat şi s-au afişat bannere împotriva fracturării hidraulice, tehnologie care conduce la poluarea iremediabilă a apelor freatice, cu compromiterea agriculturii, turismului si a sănătăţii populaţiei, la microcutremure de natură să avarieze treptat clădirile din zonele afectate, reprezentând circa 70% din teritoriul ţării, şi, în general, la spolierea României de o altă bogăţie a sa naturală, în cantitate până la urmă limitată, pentru un profit rapid, din care românilor nu le-ar reveni mai nimic. Totul în numele unei independenţe energetice clamate propagandistic, asta în condiţiile în care România are producţie de curent electric excedentară şi îşi asigură necesarul de gaze naturale în proporţie de 80% din producţia internă, cu potenţialul de a sări de 100% când se va începe exploatarea rezervelor de gaz convenţional de pe platoul continental al Mării Negre. Prin urmare, către mijlocul lunii octombrie 2013 majoritatea protestatarilor şi-a asumat deschis chestiunea interzicerii fracturării hidraulice printre obiectivele sale majore. Drept urmare, au existat solidarizări prompte cu sătenii revoltaţi din Pungeşti si Moşna, atât la faţa locului, cât şi în diversele oraşe. De asemenea, a câştigat tot mai mult teren sloganul „Uniţi salvăm toată România”. Acest proces nu s-a desfăşurat fără unele dezacorduri şi dezbateri între protestatari.

            Desigur, în tot acest timp, guvernul Ponta a încercat tactici diferite pentru a stopa mişcarea de protest. Mai intâi, Jandarmeria Română a primit ordine să manifeste o anumita toleranţă faţă de manifestanţi. Dacă în 2012, după violenţele din primele zile, conducerea protestatarilor cu dubele la secţii de poliţie şi administrarea de sancţiuni contravenţionale, masuri de cele mai multe ori aplicate abuziv, au reprezentat un loc comun, în prima parte a toamnei româneşti intervenţia a fost redusă la minimum, iar amenzile contravenţionale au fost distribuite doar către câţiva presupuşi organizatori. Contraatacul puterii s-a concretizat mai mult în propagandă negativă. S-a mizat că în felul acesta va scădea amploarea protestelor. Când însă acest lucru nu s-a întâmplat, s-a produs înscenarea de la Club A, când un flashmob la adresa ministrului culturii, Daniel Barbu, în 17 octombrie 2013, a fost folosit astfel încât un infiltrat să spargă luneta maşinii ministrului şi să pară că protestatarii ar fi fost violenţi şi huliganici în comportament. În duminica următoare, sperând că se vor produce incidente care să justifice o intervenţie violentă, Jandarmeria nu a mai însoţit marşul obişnuit de protest. Spre ghinionul puterii, în afară de un mic incident izolat între doi manifestanţi cu ideologii diametral opuse, nu a avut loc nicio acţiune reprobabilă.

            Dar, încă o dată, U.S.L. a ţinut să depăşească fosta putere P.D.L. în materie de represiune, adăugând un ingredient nou: dosarele penale. Astfel, după incidentul de la Club A mai mulţi protestatari mai mult sau mai puţin cunoscuţi autorităţilor au fost anchetaţi ca făptuitori, iar câţiva dintre ei au fost puşi sub învinuire pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice. Dosarele pentru blocare de drumuri publice, absolut hilare în condiţiile în care drumurile erau închise de poliţia rutieră, au început să fie deschise împotriva unora dintre demonstranţii din Brasov, iar apoi sesizări similare au fost adresate Parchetului de către Jandarmeria Româna, după marşul din 17 noiembrie 2013 din Bucureşti. În fine, liderului rezistentei din comuna Moşna, Willy Schuster, i s-a deschis dosar penal pentru distrugere, deşi el doar şi-a apărat dreptul de proprietate. Toate aceste anchete sunt încă în curs. De asemenea, distribuirea cu generozitate a amenzilor contravenţionale a redevenit o practica curentă, iar „îndubările” au reapărut si ele în peisaj.

            Toate astea nu au putut însă împiedica înfrângerea, cel putin parţială, a puterii politice în chestiunea Roşiei Montane. Comisia parlamentara specială a dat aviz negativ legii Şova, iar aceasta a fost respinsă de Senat. În 2 decembrie 2013, tentativa de modificare a Legii minelor în sensul dorit iniţial prin legea Şova nu a întrunit în Senat toate voturile necesare adoptării sale.

            În aceste condiţii, amploarea protestelor a mai scăzut, fără să inceteze cu totul. Dispusă sa cedeze cel puţin conjunctural în problema Roşiei Montane, guvernarea nu a arătat aceeaşi concesivitate în chestiunea gazelor de şist, unde interesele în joc sunt mult mai mari, fiind vorba de corporaţii vechi si cu mare influenţă în cele mai importante capitale ale lumii, precum Chevron, East West Petroleum, Luk Oil, Gazprom etc. Aşa că s-a profitat de reducerea intensităţii protestelor la capătul a trei luni de foc, ca şi de umbrela sărbătoririi Zilei Naţionale, pentru ca în dimineaţa de luni, 2 decembrie 2013, guvernul Ponta să facă poporului român cadoul unei bande de trădători. Înainte de răsăritul soarelui, Jandarmeria a intervenit in forţă, cu efective covârşitoare, la Pungeşti, atacând tabăra protestatarilor. Aceştia au fost agresaţi, patru au ajuns în spital şi patruzeci au fost reţinuţi şi duşi la Poliţia Vaslui, unde s-au distribuit sancţiuni contravenţionale şi s-a dispus deschiderea a cel puţin un dosar penal pentru distrugere, precum şi probabil şi altele pentru blocare de drumuri publice.

            Aceasta acţiune cu totul reprobabilă a transformat Jandarmeria într-o trupă pusă la dispoziţia corporaţiilor străine şi nu a cetăţenilor români, pe care ar trebui să-i protejeze. Practic, s-a dovedit o dată pentru totdeauna că U.S.L. şi P.D.L. sunt aceeaşi mizerie şi că această mizerie cere voturile românilor, dar serveşte interese din afara României. Dacă însă progresia protestelor de la o Piaţă a Universităţii la următoarea se menţine, se apropie momentul când în stradă vor fi sute de mii de oameni, când în fine vom putea pune cu subiect şi predicat problema schimbării clasei politice, când ne vom lua ţara înapoi. Pe scurt, domnilor politicieni şi unelte ale dumneavoastră din servicii şi Jandarmerie, si făra să mă exprim pompos, se apropie şi pentru voi Ziua Judecăţii.