Declarația de la București, 21 decembrie 2013

La 24 de ani de la momentul decembrie 1989, în contrast cu visurile și speranțele de atunci ale românilor, avem o clasă politică imorală, tot mai ruptă de cetățeni, care s-a înconjurat cu ziduri legislative menite să-i protejeze privilegiile. Prefăcându-se că sunt în tabere opuse, politicienii mimează democrația dar pe sub masă își dau mâna pentru a satisface interesele îmbogățiților de tranziție și ale corporațiilor străine. În timp ce ei își pregătesc superimunități și amnistii, abuzul de putere și de forță devine singura lege aplicabilă restului de 20 de milioane de români. Disprețul este moneda cu care au tratat și tratează cererile legitime ale cetățenilor, strigate de nenumărate ori în stradă de la 1 septembrie. De aceea este necesar să facem un pas înainte, să-i determinăm pe unii dintre ei să plece de la putere, iar pe ceilalți să dărâme zidurile legislative care acoperă afacerile murdare și împiedică venirea unor oameni noi, necompromiși, să gestioneze treburile publice. Sunt numeroase revendicările care ar trebui incluse pe listă pentru a readuce România la o stare de normalitate, le-am notat doar pe cele mai dureroase în momentul actual și în special pe cele ce pot deschide ușa schimbării. De aceea, cerem:

1. Demisia Guvernului Victor Ponta și a Președintelui Traian Băsescu.
2. Destituirea conducerii jandarmeriei și anchetarea abuzurilor comise la Pungesti și în alte localități, cu participarea unor experți desemnați de Consiliul Europei.
3. Abrogarea noilor modificări aduse codului penal, legii amnistiei precum și respingerea proiectului de modificare a legii exproprierii.
4. Modificarea legii partidelor politice pentru relaxarea condițiilor de înființare a acestora.
5. Revizuirea legilor electorale prin eliminarea pragurilor și reducerea numărului de semnături pentru înregistrarea candidaților independenți.
6. Eliminarea obligației de declarare a adunărilor publice.
7. Desecretizarea tuturor contractelor și clauzelor confidențiale încheiate de Statul Român, cu excepția celor din domeniul apărării și siguranței naționale.
8. Interzicerea mineritului pe bază de cianuri în România și includerea Roșiei Montane pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
9. Interzicerea prin lege în România a fracturării hidraulice de mare volum în explorarea și exploatarea gazelor de șist și a altor hidrocarburi provenind din zăcăminte neconvenționale.
10. Anularea concesiunilor și licențelor de explorare și exploatare a hidrocarburilor de șist.

Impotriva intentiei criminale a guvernului Ponta de a distruge muzeele Bucurestilor

Noi,  Asociaţia ROMâNIA VIE, dezaprobăm cu fermitate intenţiile cabinetului condus de domnul Victor Viorel Ponta de a desfiinţa Muzeul Ţăranului Român, una dintre cele mai valoroase instituţii de acest fel din România, prin comasarea cu Muzeul Satului şi mutarea tuturor exponatelor în spaţiul acestuia.

       Reamintim că, pe lângă faptul că Muzeul Satului nu dispune de spaţii suficiente şi adecvate conservării unei părţi importante a exponatelor, Muzeul Ţăranului Român este în sine o capodoperă de artă, prin organizarea colecţiei într-o manieră subtilă şi coerentă de către regretatul său director, marele pictor Horia Bernea. Muzeul Ţăranului Român nu este o alăturare aleatorie sau pur ştiinţifică de artefacte, ci un adevărat eseu vizual despre sufletul ţăranului român. Clădirea care adăposteşte acest muzeu unic a fost construită în 1912 expres pentru a-l adăposti şi numai regimul totalitar şi antinaţional comunist a mai îndrăznit să o deturneze de la această destinaţie. Să înţelegem că guvernul domnului Ponta îşi asumă astfel ascendenţa din fostul regim de tristă amintire?

Ne opunem de asemenea intenţiei Guvernului de a trece învecinatul Muzeu de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, un alt reper de lungă tradiţie al Capitalei României, din subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor în cea a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor. Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” este una din cele mai vizitate instituţii de acest gen din Bucureşti şi nimic din funcţionarea acesteia nu justifică schimbarea de subordonare. De asemenea, nu putem uita că Ministerul Mediului a dovedit nu o dată rea credinţă şi incompetenţă eliberând avize şi acorduri de mediu pe criterii politice şi nu tehnice, aşadar nimic nu-l recomandă să preia în subordinea sa un muzeu atât de prestigios.

            Dacă aceste noi acţiuni iresponsabile ale cabinetului care prin prestaţia sa din ultimul an se dovedeşte a fi cel mai aberant guvern care s-a perindat la conducerea României în ultimii douăzeci şi patru de ani nu vor înceta imediat, ne rezervăm dreptul să trecem la organizarea unor acţiuni de protest.

Pentru integrarea europeana a Ucrainei si a celor 600 de mii de romani de acolo

Noi,  Asociaţia ROMâNIA VIE, ne exprimăm solidaritatea faţă de voinţa poporului ucrainean de a se integra în Uniunea Europeană, dezaprobăm folosirea oricăror violenţe faţă de manifestanţii din ţara vecină şi protestăm faţă de şantajul economic pe care Federaţia Rusă îl aplică atât Ucrainei, cât şi Republicii Moldova în încercarea de a bloca aspiraţiile europene ale locuitorilor celor două foste republici sovietice.

            Pe lângă sentimentul european de solidaritate cu toţi cetăţenii Ucrainei, nu putem uita că în această ţară trăiesc peste o jumătate de milion de români, majoritatea în teritorii ale României istorice, numeric a doua minoritate naţională din Ucraina, ale căror aspiraţii de integrare europeană au fost neechivoc exprimate în comunicatele Uniunii Interregionale "Comunitatea Românească din Ucraina" şi în declaraţiile deputatului poporului, dr. Ion Popescu. Aşa cum spun reprezentanţii românilor din Ucraina "în condiţiile geopolitice actuale doar integrarea europeană a statului ucrainean va asigura românilor din Ucraina stoparea procesului de asimilare lingvistică şi va ameliora şansele supravieţuirii noastre etno-culturale ca Neam". Orice reorientare a Ucrainei către Uniunea Eurasiatică ar conduce nu numai la trasarea unei noi cortine de fier în Europa, dar şi la izolarea unui segment foarte important al poporului român de congenerii săi din România şi Republica Moldova, fără şansa de a se regăsi în spaţiul de liberă circulaţie din cadrul aceleiaşi Uniuni Europene.

            Aşadar, Asociaţia noastră anunţă public că susţine şi reafirmă cererea adresată de Uniunea Interregională "Comunitatea Românească din Ucraina" "patriei noastre istorice România" de a se implica în mod activ în sprijinirea procesului de aderare a Ucrainei la Uniunea Europeană.

Pungeşti

Romania, North of the Vaslui County, the year 2013. A hilly region, with the heights covered in forests, while the valleys shelter villages with people not very rich, but healthy, very hospitable and with loads of humour, who’s nature is shadowing by far the big City arrogant neurotics. There is the kind of place who never knew pollution until now, where during the clear nights one can see the sky the most covered with stars. Pungeşti, a commune nobody outside the region ever heard of, is the place where the corporate giant Chevron announced the instalment of the very first shale gases well in Romania.

The locals found out what this means, how their underground waters will be destroyed, and from there all the water wells and the crops and, obviously, their entire way of life, and therefore they are opposing Chevron’s project. The Government’s propaganda claims the locals and the environmental activists who came to their aid are paid by Russia. However, while there anyone can easily notice the life of the locals has not become more prosper in any way. Not the same one can say about a Government appointed by a Parliament chosen by the citizens of Romania, but who serves openly the interests of certain foreign companies, who does not hesitate to condemn 70% of the territory of the country to the transformation into a poisoned desert, so that certain companies, American- Chevron, Exxon-, Canadian- East West Petroleum, Russian- Gazprom, Luk Oil- or from other parts of the world, to make a quick profit, and other few European nations deprived of their own natural gas reserves to escape their dependency to a single gas supplier. All this in the name of an illusory energetic independence, which Romania, who produces over 100% of its need of power and 80% of its requirement of natural gas- and this without Romania starting to explot the conventional gas reserves in the continental plateau of the Black Sea-, already has.

After the 7-8,000 people marches in the small city of Bârlad, during the spring, Pungeşti, the quite commune where nothing ever happens, became the epicentre of the resistance against the exploration and the exploitation of the shale gases through fracking. In 16 October, the Romanian Riot Police, created to protect the Romanian citizens and paid from the taxes they pay, intervened in force to clear the place and allow Chevron to build its first well. The people of Pungeşti didn’t quit. One of them offered a plot of land he owns across the land controlled by Chevron and a resistance camp was set up there, while the Riot Police continued to intimidation attempts through the commune’s villages: Pungeşti, Siliştea, Armăşoiu etc. The agents of Chevron and the Riot Police visited the houses and the schools, trying to convince the people not to protest anymore with a mixture of lies about fracking, threats and promises of bribery. The Pungeştians however contradicted the stereotype about the Romanian farmers, and they refused to let themselves tricked or bribed.

Monday, 2 December 2013, at 4 a.m., as a „present” made to the Romanian people immediately after the National Holiday, the Riot Police attacked again, beating up and arresting abusively the people, without any written order of the Vaslui Prefect, although the Law no. 550/2004 of the Romanian Riot Police requests explicitly that any use of force against a public gathering to be preceded by a written order of the Prefect or by an attack against the agents of the Riot Police. As said before, the order of the Prefect did not exist and the attack against the Riot Police could not be committed by people who at that hour were asleep. The resistance camp was not cleared, but Chevron started to build the fracking well under the guard of SSG Security and the Riot Police, the latter reduced from the status of an institution of the Romanian State to the level of a security provider for a private corporation.

In the villages the terror was put in place. People started to be persecuted by the agents of the Riot Police, especially during the night, who during the winter, starts early, and during the morning. Those who were coming out alone on the street were beaten up, arrested and took to the Vaslui Police Inspectorate, those who were out by two, were without exception asked to show their papers and the content of their pockets, although the above quoted law requires the existence of strong clues about the past, present or future commission of an offence or a felony, and from three people above the group was regarded as a criminal organised gang. Agents of SSG Security had fun by showing the precise content of their underpants to some local 12 years old girls. Every morning, hundreds of Police Riot agents, from various parts of the Country- Vaslui, Bacău, Ploieşti, Bucharest- were brought to the villages of the commune of Pungeşti, although nobody declared the Martial Law in the town and no occupation army has come in the area.

Under these conditions the despair of the people met a climax and so did their indignation. Peasant revolts are not a new phenomenon in Romania, they also occurred in 1888, 1907, 1946-1962. Therefore, Saturday, 7 December, the people stormed the plot of land controlled by Chevron, knocked down the fragile wire fence and broke some windows of several lorries. The Riot Police came in their hundreds, beat up and arrested and took to the Vaslui Police Inspectorate some 22 people (Monday, 9 December, a figure of 50 people was released to the press, but in this number are included also those arrested after the riot; Willy Schuster, the leader of the resistance in Moşna, Sibiu, was brutally taken from the roadside crucifix, while he was praying).

When all these were going on I was on the way to Pungeşti. I was travelling there not to protest, but to document the abuses, to prepare a legal counter strike. On the way I was called by people who were retained, I knew about the arrests and that penal files are also under preparation. I arrived at 5 p.m., when it was already dark. In the mean time, the Riot Police had taken the control over the plot of land of the well of Chevron and the resistance camp was evacuated. We went to the snack bar in the Village of Siliştea, the closest to the future fracking well, where a number of locals had gathered together with the activists who were not taken into custody. Further away, toward the well, near a roadside crucifix, the father Ghimuş from Bârlad was holding a mess. It was a mess for the fighters for Justice, to which I also attended. The Riot Police surrounded us, but they didn’t interfere. The priest apologised that he splashed them with holy water, because the benediction was not for them too.

We went back to the snack bar, where I talked to several about what happened. I spoke with the priest Ghimuş, and with the former Mayor Spiridon Costache, a preferred victim of the physical abuses of the Riot Police, about organising the nest day a meeting with the villagers to audiotape their testimonies about the repression they were subjected by the Riot Police. At the invitation of an activist from Iaşi, who’s NGO just concluded a little before a domiciliation agreement for the plot of land where the resistance camp was located, I spoke on the phone with the inspector Vaslui Public Health Direction, who was calling this gentleman in the location, to notify him in writing that particular plot of land is allegedly unsanitary, that domestic garbage was found, and he has the obligation to clean it. Probably hew was also called to be fined. All this time squads of the Riot Police were patrolling and buses with Riot Police agents were crossing around, in the shouts of the locals.

It was not more over an hour since my arrival, when the Riot Police formed a barrage outside the snack bar. The masked agents also came and start extracting people from the crowd. A group of masked agents entered in the snack bar too, although no search warrant existed and no activity was ongoing to back the fragrant procedure. The Riot Police claimed a window of one of their cars was broken and they have nothing with no one except those involved in the incident and they started to look in the public people to extract and retain. Scared, the snack bar’s owner, a policeman, announced he is closing the bar, the people being sent right in the arms of the Riot Police. From those I travelled with, two were retained, completely abusive. They took Vlad Ioachimescu, who was in the open, because the was filming. They also broke the display of his camera. They also took Claudiu Crăciun in the moment he made the first step outside the snack bar. I jumped to the Riot Police, asking them why they arrested my client, who travelled with me, because we just arrived and he had nothing to do with any broken window. I showed them my attorney at law card, and after the Riot Police stair in it for five minutes, convincing of its authenticity, they asked my power of attorney. I told them we didn’t have any time and mean to conclude such a power of attorney, because my client was just taken and this was not foreseeable to us. I was responded if I have no power of attorney, he is not my client, and they quickly drove toward Vaslui. On the way, both my companions were beaten up.

I redraw together with others came from Bucharest toward Armăşeşti, we checked in- where I stayed, the locals decided to go to sleep with some relatives and to leave us their entire house, to have enough room. Subsequently, we gathered in front of a gate to make a council. A Riot Police patrol showed up, in a van, who stopped and asked us "what are you doing, are you blocking the public road?" We were only at the edge of the road, but we have to withdraw behind the gate, or we would have been all arrested. At a certain moment, a bus full of Riot Police agents appeared. Several children shout at them, and a local threw a stone. The Riot Police stormed to catch the children, who escaped over the hills, in the land they knew so well. We entered a house and waited there for the Riot Police to leave.

Subsequently, we were notified by phone that the retained were released. We went toward Vaslui and in the end we found them in the offices of the local newspaper "Viaţa Nouă", where father Ghimuş has taken them. We went back to the village, and the locals treated us with house grown roasted chicken, polenta, garlic sauce and locally produced wine.

Sunday morning, the locals fed us with coffee and food. Right in front of us, the Riot Police took a man who came out to mind his business, and the fact we asked them loudly and filmed them helped at nothing.

In the pretty numerous group I was it was agreed to go toward the resistance camp, or, more precise, to what was left of it. To be exact in the area of the resistance camp, because we were informed the plot where the camp was, was isolated with police “crime scene” tape. The plan was to go as far as Siliştea and subsequently, because there was Riot Police every 100 meters, over the hill and through the woods, as those although patrolled by the Riot Police were theoretically more permeable. Not to repeat the Club A story, when I was turned from lawyer to “suspect” and finally to witness, and neutralised professionally, we agreed I should stay behind and with the help of a driver to leave toward Vaslui the second those gone will announce me they are about to be lifted by the Riot Police. However, they only reached Siliştea. The Riot Police brought early in the morning was everywhere, so that the idea of going over the hill was abadoned. Only Claudiu Crăciun and Vlad Ioachimescu managed to get close to the camp, with the Digi 24 TV crew, because they wanted to interview Crăciun.

Around 4 p.m., we departed toward Bucharest, going again through the filters of the Road Police, who controls all the cars who enter and exit Pungeşti. In the meantime, in Bucharest the second solidarity with Pungeşti meeting was starting. Saturday, the Riot Police checked the papers of the participants for the first time in 2 years in the University Square, the area of the Fountain. But Sunday, whole we were heading home, all those present had their ID papers checked, the Riot Police intervened in force, 2 people were injured, one hospitalised, several others beaten and arrested, taken to the 3^rd Police Precinct and fined. Monday, 9 December 2013, the Brigade General Mircea Olaru, the head of the Riot Police, announced that Pungeşti was declared special public safety area and that, in more complex words, spontaneous protests will no longer be tolerated.

While a trip to Pungeşti means a time travel, in the villages of 1950’s Romania, when the Securitate enforced a general terror to neutralise the partisan movement , if in Pungeşti Stalin is well and healthy, because there are going on things we knew from the older people stories and from the books about a period of History we thought long gone, while in Kiev the statue of Lenin is finally taken down by the people, our lovely rulers, turned as in the ‘50s into governors of a foreign power, started to update Stalinist repression at a national level. Romania is a police state who is removing the velvet gloves from the iron fists. And the inheritor Victor Viorel Ponta is not very far from his political genitor Ion Iliescu, the criminal of December 1989 and from the bloody repressions of 1990. Our freedom is under severe threat. The Ponta Government needs to go. Urgently.

România, nordul judeţului Vaslui, anul 2013. Un ţinut de dealuri, cu coamele îmbrăcate in păduri, în timp ce văile adăpostesc sate de oameni nu prea bogaţi, dar viguroşi, foarte primitori si cu mult umor, care prin naturaleţe îi eclipsează de departe pe nevroticii plini de pretenţii din marile oraşe. Este genul de loc care nu a cunoscut până acum poluarea, unde noaptea, când e senin, poţi sa vezi cel mai înstelat cer. Pungeşti, o comună de care până de curând nu auzise nimeni în afara zonei, este locul unde gigantul corporatist Chevron a anunţat ca va instala prima sondă pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist.

Locuitorii au aflat ce înseamnă asta, cum li se vor distruge apele freatice, şi de aici fântânile şi culturile agricole şi, evident, întreaga lor viaţă şi se opun. Propagandiştii guvernului susţin că oamenii de acolo şi activiştii de mediu care le-au sărit in ajutor sunt plătiţi de Rusia. La faţa locului se observă uşor ca viaţa oamenilor nu a devenit brusc mai prosperă. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre un guvern numit de un Parlament ales de cetăţenii României, dar care serveşte pe faţă interesele unor corporaţii străine, care nu ezită în a condamna 70% din teritoriul ţării la tranformarea intr-un deşert otrăvit, pentru ca nişte companii americane- Chevron, Exxon-, canadiene- East West Petroleum-, ruseşti- Gazprom, Luk Oil- sau de alte naţionalităţi sa facă un profit rapid, iar câteva state europene lipsite de rezerve proprii de gaze naturale să îşi rezolve dependenţa de un singur furnizor. Şi asta în numele unei iluzorii independenţe energetice, pe care România, care produce peste 100% din necesarul de curent electric şi 80% din necesarul de gaz natural- şi asta fără să fi început exploatarea pungilor de gaz convenţional de pe platforma continentală a Mării Negre- deja o are.

După marşurile de 7-8000 de oameni din Bârlad din primăvară, Pungeşti, locul unde nu se întâmpla nimic, a devenit epicentrul rezistenţei faţă de explorarea şi exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. La 16 octombrie, Jandarmeria Română, creată ca să protejeze cetăţenii români şi plătită din taxele şi impozitele achitate de aceştia, a intervenit în forţă pentru a curăţa locul astfel ca Chevron să-şi instaleze prima sondă. Oamenii din Pungeşti nu s-au lăsat. Unul dintre ei a pus la dispoziţie un teren propriu vizavi de amplasamentul viitoarei sonde, unde s-a înfiinţat o tabără de rezistenţă, în timp ce jandarmii au continuat intimidările prin satele comunei: Pungeşti, Siliştea, Armăşoiu etc. Agenţii Chevron si jandarmii au debarcat pe la case şi prin şcoli, încercând să convingă lumea să nu mai protesteze cu un amestec de asigurări mincinoase ca totul va fi bine, de ameninţări şi de promisiuni de mită. Pungeştenii au contrazis insă stereotipul despre ţăranii din România şi nici nu s-au lăsat păcăliţi, nici nu s-au vândut acceptând mita.

Luni, 2 decembrie 2013, la 4 dimineaţa, ca un "cadou" făcut poporului român de Ziua Naţională, Jandarmeria a lovit din nou, bătând şi reţinând abuziv oamenii, fără să existe ordinul scris al prefectului de Vaslui, deşi Legea nr. 550/2004 a Jandarmeriei Române cere foarte clar ca orice intervenţie în forţă asupra unei adunări să fie precedată de un astfel de ordin sau de un atac al protestatarilor asupra jandarmilor. Cum spuneam, ordinul prefectului nu a existat, iar atacul asupra jandarmilor era cam greu să fie comis de nişte oameni care la ora aceea dormeau. Tabăra nu a fost desfiinţată, dar Chevron a început construcţia sondei, sub paza SSG Security şi a Jandarmeriei Române, redusă de la statutul de instituţie a statului român, la cel de firmă de pază a unei corporaţii private.

În sate s-a instaurat teroarea. Oamenii au început să fie hărţuiţi de jandarmi, mai ales noaptea, care iarna începe devreme, şi dimineaţa. Cei ieşeau singuri pe uliţă erau bătuţi, ridicaţi şi duşi la Inspectorul Judeţean de Poliţie Vaslui, cei care ieşeau câte doi erau invariabil legitimaţi şi percheziţionaţi, deşi aceeaşi lege mai sus citată cere pentru asta să existe indiciile săvârşirii unei infracţiuni sau contravenţii trecute, prezente sau viitoare, iar de la trei în sus se considera că este vorba de grup infracţional organizat. Agenţi ai firmei de pază SSG s-au distrat chiar arătându-şi conţinutul chiloţilor unor fete de doisprezece ani din comună. Iar zi de zi, în fiecare dimineaţă, sute de jandarmi din diverse locuri ale ţării- Vaslui, Bacău, Ploieşti, Bucureşti- erau aduşi în satele Pungeşiului, deşi nimeni nu declarase in vreun fel legea marţială şi nici nu debarcase vreo armată de ocupaţie.

În aceste condiţii, disperarea oamenilor a atins cote maxime şi la fel şi îndârjirea lor. Răscoale ţărăneşti au mai fost în România: 1888, 1907, 1946-1962. Aşa că în 7 decembrie, sâmbătă, oamenii au năvălit in terenul concesionat Chevron, au dărâmat gardul fragil de sârmă şi au spart geamurile câtorva utilaje. Jandarmii au venit cu sutele, au bătut, au arestat şi au dus vreo douazeci si doi de oameni, localnici şi activişti de mediu, la Inspectoratul Judeţean de Politie Vaslui (luni, 9 decembrie, s-au comunicat cincizeci de retinuţi, dar în cifra asta intră şi cei reţinuţi ulterior; Willy Schuster, liderul rezistenţei din Moşna, Sibiu, a fost smuls de lângă troiţă, în timp ce se ruga).

Când se întâmplau toate acestea, eram in drum spre Pungeşti. Nu mă duceam acolo să protestez, ci să documentez abuzurile, pentru a gândi un contraatac juridic. Pe drum, am fost sunat de oameni reţinuţi, ştiam deja de arestări şi că se pregătesc şi dosare penale. Am ajuns la orele 17, când deja se lăsase întunericul. Între timp, Jandarmeria preluase controlul asupra terenului sondei Chevron şi evacuase tabăra rezistenţei. Ne-am dus spre bufetul din satul Siliştea, cel mai apropiat de viitoarea sondă, unde se adunaseră mai mulţi localnici şi activiştii care scăpasera "îndubării". Ceva mai încolo, către sondă, lângă o troiţă, părintele Ghimuş din Bârlad ţinea o slujbă. Era o slujbă pentru luptătorii pentru dreptate, la care m-am alăturat şi eu. Jandarmii ne-au înconjurat, dar nu au intervenit. Părintele şi-a cerut scuze că i-a stropit cu aghiasmă, binecuvântarea nu era şi pentru ei.

Ne-am întors la bufet, unde am discutat cu mai mulţi despre cele întâmplate. Am vorbit şi cu preotul Ghimuş, şi cu fostul primar Spiridon Costache, o victimă predilectă a abuzurilor fizice ale jandarmilor, despre organizarea a doua zi a unei întâlniri cu sătenii pentru a înregistra audio relatările lor despre represiunea la care i-a supus Jandarmeria. La invitaţia unui activist din Iaşi, al cărui ONG tocmai încheiase un contract de comodat pentru terenul pe care se afla tabăra rezistenţei, am vorbit la telefon cu trimisul Direcţiei de Sănătate Publică Vaslui, care îl chema pe acest domn pe teren, pentru a-i face un proces verbal cum că terenul este insalubru, că s-au găsit resturi menajere, şi că are obligaţia de a-l curăţa. Probabil, şi ca să-i administreze o amendă. În tot acest timp treceau mereu patrule şi cu autocare cu jandarmi, pe care le localnicii invariabil le huiduiau.

Nu trecuse mai mult de o oră, când jandarmii au format un cordon în afara bufetului. Au venit şi mascaţii, care au început să ridice oameni din mulţime. Un grup de mascaţi a năvălit si în bufet, deşi nu exista niciun mandat de percheziţie şi nici vreo activitate care să justifice procedura flagrantului. Aceştia au pretins că li s-a spart un geam de la o maşină şi că nu au treabă decât cu cei care au făcut asta şi au început să caute în public oameni pe care să îi "salte". Speriat, patronul bufetului, un poliţist, a anunţat că închide localul, oamenii fiind trimişi să plece chiar în braţele jandarmilor. Dintre cei cu care am călătorit, doi au fost ridicaţi, cu totul abuziv. Pe Vlad Ioachimescu, care ieşise afară, l-au săltat pentru că filma. I-au spart şi displayul de la cameră. În clipa în care a făcut primul pas afară l-au înhăţat şi pe Claudiu Crăciun. Am sărit la jandarmi, interpelându-i că mi-au ridicat clientul, care a călătorit cu mine, de-abia a sosit şi nu are nicio treabă cu niciun geam. Mi-am scos legitimaţia de avocat, iar după ce s-au holbat vreo cinci minute la ea, convingându-se că e autentică, mi-au cerut delegaţia. I-am anunţat că nu am avut când şi cum să completez o delegaţie, întrucât clientul meu tocmai a fost ridicat şi nu aveam cum să prevedem asta. Mi s-a replicat sec că dacă nu am delegaţie, nu e clientul meu, şi au plecat cu autocarul în trombă spre Vaslui. Pe drum, amândoi au fost bătuţi.

M-am retras împreună cu alţii veniţi din Bucureşti spre Armăşeşti, ne-am cazat- unde am stat eu, localnicii au decis să se ducă să doarmă la rude şi sa ne lase toată casa pe mână, ca să avem loc. Apoi, ne-am adunat în faţa unei porţi să ne sfătuim. A apărut o patrulă de jandarmi, într-o dubă mică, care a oprit şi ne-a interpelat "ce faceţi, blocaţi drumul public?" Noi eram la marginea drumului, dar a trebuit să ne retragem dincolo de poartă, altfel am fi fost cu toţii ridicaţi. La un moment dat, a apărut un autocar plin ochi cu jandami. Câţiva copii l-au huiduit, iar un localnic a aruncat cu o piatră. Jandarmii au ieşit să prindă copiii care au fugit pe dealuri, pierzându-se în terenul pe care îl cunosteau mult mai bine. Noi am intrat într-o casă şi am stat acolo până au plecat jandarmii.

Ulterior, am fost anunţaţi prin telefon că li se dă drumul celor reţinuţi. Am pornit spre Vaslui şi într-un târziu i-am găsit în redacţia "Viaţa Nouă", unde îi dusese părintele Ghimuş. Ne-am întors în sat, iar localnicii ne-au ospătat cu friptură de găină de casă, mămăligă, mujdei de usturoi şi vin din producţia proprie.

Duminică dimineaţa, localnicii ne-au îndopat cu cafea si ne-au dat să mâncăm. Chiar în faţa noastră, jandarmii au ridicat un om ieşit să-şi vadă de treabă, iar faptul ca i-am interpelat şi filmat nu a ajutat la nimic.

În grupul destul de numeros în care mă aflam s-a decis să se plece spre tabăra de rezistenţă sau, mai exact, spre ce rămăsese din ea. Alături, de fapt, pentru că am fost informaţi că locul e înconjurat de o bandă izolatoare a poliţiei, ca şi "scenă a crimei". Planul era să se meargă până în Siliştea, iar apoi, întrucât erau echipe de jandarmi la fiecare o sută de metri, peste deal şi prin păđure, şi acelea inţesate de jandarmi dar, teoretic, mai permeabile. Ca să nu fiu iar în postura de la Club A, transformat din avocat în făptuitor si apoi în martor, şi neutralizat profesional în felul acesta, am agreat să rămân în urmă şi cu ajutorul unui şofer, să pornesc spre Vaslui în secunda în care cei plecaţi mă vor anunţa că urmează să fie urcaţi în dube. Nu au mai ajuns insă decât până în Siliştea. Peste tot era atât de plin de jandarmii aduşi înca de dimineaţă devreme, încât nu s-a mai pus problema plecării peste deal. Doar Claudiu Crăciun şi cu Vlad Ioachimescu au reuşit să ajungă până în apropierea taberei, cu echipa Digi 24 TV, care urma să-l intervieveze pe Crăciun.

Pe la orele 16, am pornit spre Bucureşti, trecând din nou prin filtrele poliţiei rutiere, care controlează toate maşinile care intră şi ies din Pungeşti. Între timp, la Bucureşti începea al doilea miting de solidaritate cu Pungeştiul. Sâmbătă, jandarmii făcuseră legitimări, pentru prima dată in doi ani în Piaţa Universităţii, zona Fântână. Duminică însă, în timp ce ne îndreptam spre casă, toţi cei prezenţi au fost legitimaţi, s-a intervenit cu pulanele, doi oameni au fost răniţi, unul băgat în spital, alţii loviţi şi săltaţi, duşi la Secţia 3 poliţie şi sancţionaţi contraventional. Luni, 9 decembrie 2013, generalul de brigada Mircea Olaru, şeful Jandarmeriei, a ieşit să anunţe că Pungeşti a fost declarat zonă specială de siguranţă publică şi că, în formulări ceva mai lemnos complexe, protestele spontane nu vor mai fi tolerate.

În timp ce o călătorie la Pungeşti înseamnă o călătorie în timp, în satele României anilor '50, în care Securitatea instaurase o teroare generală ca să neutralizeze mişcarea de partizani, dacă acolo Stalin e bine mersi în viaţă, iar Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji, dacă acolo se intâmplă lucruri pe care le ştim din bătrâni şi din căţile despre o epocă pe care o credeam revolută, în timp ce la Kiev statuia lui Lenin este în fine răsturnată, minunaţii noştri conducători, transformaţi ca şi atunci în vechili ai unei puteri străine, încep să readucă represiunea la ordinea zilei la nivel naţional. România este un stat poliţienesc care-şi dă jos mănuşile de catifea de pe pumnii de fier. Iar aşchia Victor Viorel Ponta nu a sărit departe de trunchiul Ion Iliescu, criminalul din decembrie 1989 şi de la mineriadele din 1990. Libertatea noastră este ameninţată. Guvernul Ponta trebuie să plece. Urgent.

Decizia istorică de la Chişinău

Chiar dacă majoritatea gândurilor noastre se duc azi spre Pungeşti, comuna pe care statul român a pus-o sub asediu pentru ca a dovedit un civism de-a dreptul urban, încă rar in satele României, şi o tenacitate exemplară in a-şi apara, vorba poetului, "sărăcia şi nevoie şi neamul", nu putem încheia ziua fără să ne gândim si la faptul istoric petrecut la Chişinău.

Joi, 5 decembrie 2013, va rămâne in istorie ca ziua în care naţiunea română în ansamblul său a primit de la moş Nicolae un cadou nesperat de frumos pentru vremurile de restrişte în care se află. Curtea Constituţională a Republicii Moldova a decis că textul Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991 faţă de U.R.S.S. primează asupra textelor contradictorii din Constituţia din 1994, adoptată de o putere compusă din foşti nomenclaturişti sovietici. Prin urmare, limba română este limba oficială a statului de la est de Prut, iar limba moldovenească nu există. În felul acesta, nimeni nu va mai putea spune că Republica Moldova nu este de fapt România de Est, si ca, într-o bună zi, precedentul german va avea o continuare. Decizia aceasta este importantă şi pentru cei 600.000 de români din Ucraina, a doua minoritate ca număr din această ţară, în majoritate populând teritorii ale României istorice, pe care autorităţile de acolo au continuat să-i separe si după destrămarea Uniunii Sovietice în mod artificial între moldoveni si români. La fel şi pentru urmaşii deportatilor din Siberia şi Kazahstan, şi ei catalogaţi ca moldoveni- care este până la urmă un determinativ regional si nu etnic. Istorică este aceasta decizie si pentru românii din Valea Timocului, unde de câţiva ani autorităţile sârbeşti încearcă un experiment similar, pentru a acredita ideea că există un popor vlah si o limbă vlahă şi pentru a-i ţine rupţi de românii din Banatul de Vest.

            Când spunem că este vorba de o decizie istorică nu este nicio exagerare. Povestea moldovenismului primitiv, cum a fost el poreclit in Basarabia, începe spre sfârşitul ocupaţiei ţariste, după revoluţia din 1905, când guvernul rus, care până atunci dusese o politică de rusificare forţată cam peste tot in imperiu, a acordat unele drepturi culturale popoarelor cucerite. Au apărut atunci în Basarabia primele publicaţii în limba română, iniţial in alfabet chirilic, singurul care era cunoscut marii mase de ţărani basarabeni. Încă din 1812 autorităţile ţariste îi recenzasera pe autohtoni ca moldoveni, dar asta pur şi simplu pentru că anexaseră regiunea de la Ţara Moldovei, iar românii de acolo, ca şi cei din Transnistria, ajunşi in orbita imperiului în 1792, obişnuiau să se autodesemneze şi prin această denumire regională. Însă, în contextul începutului de secol XX, când românii din diversele provincii aflate sub stăpânire străină tindeau spre Unirea cu noul stat modern al României, autorităţile ruse au început să ia în calcul la modul serios cultivarea unei indentităţi moldoveneşti distincte. Istoria, pe care până în final nu o poate controla nimeni, le-a luat-o înainte şi, în timp ce imperiul ţarilor se prăbuşea într-o revoluţie tot mai sângeroasă, Basarabia îşi câştiga mai întâi autonomia, ca Republica Democratică Moldovenească, apoi independenţa si, în final, cu un vot majoritar in Sfatul Ţării, la 27 martie 1918, se unea cu România.

            Deşi gruparea care şi-a adjudecat in final Revoluţia Rusă, bolşevicii, se proclama antiimperialistă, internaţionalistă şi clama dreptul la autodeterminare a tuturor popoarelor vechiului imperiu rus, aceasta nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei. Aşă că, după eşecul repetatelor tentative de suversiune, ce au culminat cu rebeliunea de la Tatar Bunar din septembrie 1924, profitând de prezenţa a numeroase sate românesti la est de Nistru, Stalin a înfiinţat la 12 octombrie 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala mai întâi la Balta şi apoi la Tiraspol. Din acest moment, a început cu adevărat experimentul moldovenist. În timp ce Basarabia trecuse la alfabetul latin, în R.A.S.S.M. se scria în româneşte cu alfabet chirilic. Politrucii care se pregăteau aici pentru viitoarea anexare a Basarabiei au încercat în acei ani inclusiv să standardizeze o limbă moldovenească diferită de limba română literară, luând ca bază graiurile româneşti vorbite în Transnistria. Însă, prin 1932, Stalin a ajuns la o altă concluzie. Acea bizară "limbă moldovenească" standardizată era străină basarabenilor şi prea puţin diferită de româna standard, pentru simplul motiv că româna carpato-dunăreană nu are dialecte, ci doar nişte graiuri, aşa că moldoveniştii au fost executaţi sau expediaţi in Gulag, iar politrucii puşi în locul lor au trecut la folosirea limbii române literare şi a alfabetului latin. Aşa-numiţii românizatori, cu acceptul Moscovei, au afirmat cu subiect şi predicat că moldovenii sunt români, iar cultura română va trebui sovietizată. Românizatorilor le-a venit şi lor rândul sa fie executaţi sau trimişi în Gulag prin 1938, când s-a revenit la chirilicele ruseşti (nu cele medievale româneşti) şi la conceptul de "limbă moldovenească", nu însa şi la limba aberantă artificiala din anii '20. Practic, "limba moldovenească" era limba română literară scrisă cu caractere ruseşti. Aceasta a fost "limba" impusă in 1940 după anexarea Basarabiei şi a celorlalte teritorii.

            Când in 1989 Chişinăul a început să iasă în stradă, prima revendicare a fost revenirea la grafia latină şi recunoaşterea faptului că nu există "limbă moldovenească", ci doar limba română, şi că moldovenii sunt români. După Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, la 31 august Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti a făcut exact acest lucru şi, de aceea, din 1990 în Moldova de peste Prut şi din 2013 în România de dincoace la acea data se celebrează Ziua Limbii Române.

            Moldovenismul chirilic a mai fost menţinut doar în Republica Moldovenească Nistreană, acea formaţiune separatistă creată, coordonată, apărată si finanţată de la Moscova, cam pe amplasamentul fostei R.A.S.S.M., în care limba română scrisă în alfabet rusesc are statut de limbă oficială alături de rusă şi de ucraineană.

            Transnistria este însa un anacronism istoric, care, aşa cum o spun chiar locuitorii săi, nu ar rezista nici doua zile unei eventuale retrageri a militarilor şi a sprijinului rusesc. Mai trist a fost faptul că, din cauze complicate pe care nu stăm sa le enumerăm aici, dar care au implicat imense vinovăţii la Chişinău şi mai ales la Bucureşti, după momentul de avânt 1989-1991, a avut loc un enorm regres. Odată cu revenirea la putere a nomenclaturiştilor sovietici, a revenit şi fantoma moldovenismului primitiv. Aceştia nu au îndrăznit sa se atingă de steagul cu tricolorul românesc şi o stemă derivată din stema României Mari, dar introdus in Constituţie sintagma de "limbă moldovenească" pentru limba oficială si au schimbat imnul de stat din "Deşteapta-te române" în "Limba noastră"- de fapt tot un cântec patriotic românesc, pe versurile lui Alexei Mateevici, care avea "meritul" de a nu numi explicit limba la care se referă, desi având în vedere patriotismul fervent al preotului poet basarabean era cât se poate de clar că poezia a fost dedicată limbii române. Ulterior, regimul neocomunist al lui Vladimir Voronin (2001-2009) a mers şi mai departe, încercând fără succes înlocuirea din şcoli a istoriei românilor si a limbii şi literaturii române cu o istorie a Moldovei şi un curs de literatură "moldovenească" şi umplându-se de ridicol cu editarea unui dicţionar moldo-român.

            Acest curs a fost oprit brusc şi oarecum nesperat pentru românii de dincoace de Prut odata cu revoluţia Twitter din aprilie 2009, care, ca si cu douăzeci de ani înainte, a reafirmat în foţă identitatea românească, iar în 2012 pe străzile din Chişinău, Cahul si Bălţi s-a ieşit din nou ca să se ceară Unirea. De data aceasta, a existat o corelare şi cu societatea civilă din România, care a continuat acţiunile în vederea pregătirii viitoarei reunificări şi în 2013.

            În concluzie, decizia din 5 decembrie 2013 a Curţii Constituţionale din Republica Moldova vine într-o anumită logică a istoriei, indiferent de temeiurile ei juridice, şi este una cu adevărat istorica, punând capăt unor tribulatiilor de un secol ale moldovenismului primitiv.

Ziua Judecăţii

         În 2012 câteva mii de oameni au iesit să protesteze in toată ţara, dar mai ales în Bucureşti, având ca epicentru simbolic Piaţa Universităţii, locul consacrat cu o aură practic mistică după ce acolo s-a vărsat sânge pentru libertate în 21 decembrie 1989 şi după ce, câteva luni mai târziu, a avut loc a doua manifestaţie maraton din istoria universală după cea din Piaţa TienAnMen dintre 17 mai şi 4 iunie 1989. Romantismul aşa-numitei Golaniade, între 22 aprilie si 13 iunie 1990, a lăsat o dâră de neşters în istorie, mai ales după ce Piaţa Universităţii a fost încă o dată martirizată de hoardele de mineri, incitaţi si direcţionaţi de securiştii lui Ion Iliescu şi ai asa-zisului Front al Salvării Naţionale.

            Fenomenul Piaţa Universităţii 1990 a dus mai departe, către un alt nivel, manifestările Pieţei TienAnMen, şi a fixat un model care avea să revină iar si iar, in timpul miscării „Zonelor Libere de Neocomunism” din Bulgaria verii anului 1990, în timpul protestelor pentru limba si identitatea românească din Piaţa Marii Adunari Naţionale din Chişinău din 1995 si 2002, în timpul revolutiei din Serbia din 2000, al revoluţiei trandafirilor din Georgia, în 2001, al revoluţiei portocalii din Ucraina anului 2004, revenind în Basarabia în timpul revoluţiei Twitter din aprilie 2009, în Bulgaria in timpul revoltelor din 2012-2013 şi in Ucraina ultimelor două săptămâni.

Dar influenţa sa s-a dus şi mai departe, în afara spaţiului fostelor ţări comuniste. Mişcările Indignados şi Occupy sau protestele din Grecia, care au debutat prin 2007-2008, revoluţia din Islanda din 2012 datorează si ele destul Golaniadei româneşti, chiar dacă nu au făcut neapărat o legatură explicită, iar primăvara arabă din 2011 a consacrat şi ea propriile sale pieţe protestatare, precum Piaţa Tahrir din Cairo. La rândul său, protestul turcilor s-a concentrat în jurul Pieţei Taksim din Istanbul, vechiul Constantinopol.

            În tot acest timp, ca şi în anul revolutionar 1989, România a părut mult timp în afara valului de nemulţumire cu rădăcini adânci, dar catalizat de criza mondială de sistem declanşată spre finele anului 2007 si extinsă pretutindeni până la sfârsitul anului 2008. Deşi confruntaţi cu cea mai dură politică de austeritate din întreaga Uniune Europeană si cea mai incorectă, căci măsurile de austeritate au fost impuse astfel încât greul crizei să fie dus de populaţie, iar clasa politică coruptă să-şi poată menţine neatins nivelul de acces pe căi licite şi ilicite la bugetele administrate de stat, românii păreau să asiste pasiv la propria lor spoliere şi chiar să participe cu entuziasm si naivitate la răfuielile dintre diversele bande cavsimafiote de politicieni. Piaţa Universităţii şi-a păstrat simbolistica, dar după ultimele lupte de stradă care au avut loc acolo imediat după sângeroasele evenimente din 13-15 iunie 1990 şi până prin 1991, a devenit mai degrabă locul de exprimare a bucuriei galeriilor de fotbal după câte un meci sau o calificare câştigată, ori spaţiul de celebrare al unor victorii electorale, ca în 1996 şi 2004.

            Toate astea s-au schimbat la 13 ianuarie 2012, când oamenii au ieşit spontan în stradă pentru a apăra un foarte apreciat subsecretar de stat, Raed Arafat, în pericol de a fi demis pentru opoziţia sa faţă de un proiect de lege a sănătăţii care ar fi redus drastic calitatea asistenţei medicale. Piaţa Universităţii a redevenit un spaţiu al libertăţii, în care iniţial câteva mii de oameni, apoi câteva sute, au continuat protestul pentru luni de zile, până pe la sfârşitul verii. Iniţial protestul s-a concentrat împotriva preşedintelui Traian Băsescu si a coaliţiei de guvernământ, condusă de Partidul Liberal Democrat, insă destul de repede s-a creat o breşă între protestatarii care erau de partea opoziţiei politice, Uniunea Social Liberală, care grupa partidul care pierduse puterea în 2004- Partidul Social Democrat-, pe cel scos de la guvernare în 2008- Partidul Naţional Liberal- şi un pseudo-partid format în jurul unui popular trust de presă- Partidul Conservator-, şi cei care susţineau vinovăţia întregii clase politice pentru scufundarea României în abuz şi corupţie încă de la căderea comunismului. Au apărut curând si alte teme de acţiune, precum împiedicarea proiectului minier de la Roşia Montană, blocarea intenţiei clasei politice de a autoriza în România exploatarea hidrocarburilor de sişt prin fracturare hidraulică, oprirea privatizărilor defavorabile ţării, reformarea statului, asigurarea reală a libertăţii întrunirilor şi a libertăţii de expresie, reunificarea celor două state româneşti, revenirea la monarhia constituţională parlamentară, promovarea drepturilor femeilor, doleanţele militarilor disponibilizaţi etc.

            Evident, puncte de vedere atât de radical diferite despre clasa politică si abordarea a teme atât de diverse nu aveau cum să nu afecteze unitatea miscării de protest. O primă sciziune a avut loc de timpuriu, la 28 ianuarie 2012, în timpul primei manifestaţii ample dedicate opririi proiectului Roşia Montană, când manifestanţii pro-U.S.L., unii dintre ei aflaţi în directă coordonare de către această coaliţie, alţii inocenţi din acest punct de vedere, au declanşat un fel de contramanifestaţie. Atunci s-au delimitat geografic două spaţii de protest: platoul Teatrului Naţional Bucureşti, dominat de manifestanţii pro-U.S.L., şi zona Fântănii şi a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, ocupată de demonstranţii anti-sistem. Cum însa între aceştia din urmă preferinţele ideologice variau de la stânga la dreapta, în număr mic fiind prezente chiar şi extremele, o a doua ruptură s-a produs la 27 martie 2012, când o manifestare de aniversare a Unirii Basarabiei cu România în 1918 a fost tulburată de o contramanifestaţie a celor cu vederi internaţionaliste.

            Cu toate acestea şi cu toate diviziunile şi în ciuda amplorii tot mai scăzute, mişcarea de protest din 2012 a avut rezultate. Pe fondul dezagregării unei puteri politice erodate şi aflată la un final de legislatură, protestele din stradă au catalizat căderea prin moţiune de cenzură a două guverne, ultimul din seria celor conduse de Emil Boc şi guvernul lui Mihai Răzvan Ungureanu, şi, fapt fără precedent în istoria post-comunistă a României, venirea opoziţiei la putere cu şase luni înainte de alegerile parlamentare. Mai mult, pe acelaşi fond de proteste s-a produs a doua suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, demiterea esuând însă din cauza greşelilor elementare făcute de U.S.L. si de propaganda acestei coaliţii, în primul rând postul de televiziune Antena 3.

            Marele câştig al anului 2012 nu a fost însă schimbarea puterii politice, care s-a dovedit a fi doar un detaliu de interes pentru grupurile de interese economice. Odată ajunsă la putere şi mai ales după mult clamata victorie zdrobitoare din alegerile parlamentare (însă în bună măsură falsă, întrucât 70% din doar 40% din electorat care s-a prezentat la vot nu înseamnă nici pe departe o victorie zdrobitoare), Uniunea Social Liberală a preluat exact toate politicile fostei puteri. A fost o probă evidentă, daca mai era nevoie, a faptului că în România clasa politică a încetat să mai reprezinte interesele ţării şi ale cetăţenilor acesteia, iar în totala sa lipsă de viziune toate politicile îi sunt dictate de organisme suprastatale precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondiala şi de corporaţiile transnaţionale sau străine, interesate doar de un profit rapid pe seama României.

            Nu, marea realizare a anului 2012 a fost o renaştere a societăţii civile, care a ramas activă în perioada următoare protestelor, continuând să facă campanie, inclusiv proteste, pentru diversele cauze, participând la dezbaterile din jurul preconizatei reforme constituţionale s.a.m.d. Cele mai ample acţiuni publice din această perioadă au fost marşurile cu mii de participanţi de la Bârlad, împotriva fracturării hidraulice, şi acţiunile unioniste din oraşele de pe ambele maluri ale Prutului. România mai avusese o perioada de civism intens, care a debutat în 1990 şi a continuat până prin 1996, însă structurile formate atunci au făcut greşeala fatală de a se ralia cu trup şi suflet unei anumite tabere politice, în speranţa că aceasta va îndrepta cursul lucrurilor. Când însă guvernarea Convenţiei Democratice din România dintre 1996 şi 2000 a eşuat în interminabile lupte interne, incompetenţă şi o cronică lipsă de curaj politic, prăbuşirea acesteia a îngropat şi societatea civilă, aşa cum un vapor care se scufundă îi trage după sine pe naufragiaţii care se află prea aproape de epavă.

            Desigur, clasa politică românească, izolată în turnul său de fildeş încă de la începutul ultimului deceniu al mileniului trecut, a subapreciat avântul real al noii generaţii din societatea civilă şi gradul concret de nemulţumire a populaţiei. Aşa cum s-a tot întâmplat în ultimii douăzeci şi patru de ani, politicienii aflaţi la putere şi-au imaginat că ei sunt singurii care fac agenda publică şi „pulimea” va rumega doar ce le dau ei. Mai mult, îmbătat cu propriul succes electoral, guvernul condus de Victor Ponta s-a avântat în a promova agresiv chiar proiectele asupra cărora fosta putere P.D.L. a ezitat şi împotriva cărora U.S.L. se pronunţase în campania electorală.

            Incidentul declanşator a fost de această dată introducerea de către guvernul Ponta în procedură de urgenţă în Senat a unui proiect de lege vădit samavolnic şi anticonstituţional, care ar fi deschis calea realizării proiectului Roşia Montană cu orice preţ, inclusiv distrugerea iremediabilă a mediului, cu riscuri enorme pentru regiunea înconjurătoare şi chiar mai departe, pentru întregul bazin al Dunării de Jos, ca şi demantelarea unui patrimoniu cultural unic în lume, ca să nu mai vorbim de spolierea României de una din bogăţiile sale naturale, pentru nişte câştiguri iluzorii- câteva sute de locuri de muncă, care si acelea ar dispărea in maximum două decenii, o redevenţă de 6%, tipică lumii a treia, şi nişte dividende care ar fi ajuns să fie plătite numai după acoperirea tuturor datoriilor statului român faţă de investitori şi depinzând totalmente de evoluţia bursieră a preţului aurului şi argintului-, toate oricum mult depăşite de costurile menţinerii integrităţii unui enorm lac cu cianuri şi metale grele (peste 300 de hectare) pentru următorii două sute treizeci de ani.

            Prin urmare, la 1 septembrie 2013, sub sloganul „Uniţi salvăm Roşia Montană”, s-a ieşit din nou in stradă. Şi de data aceasta în mai multe oraşe, dar numărul protestatarilor a fost nu de ordinul sutelor şi miilor, ci al zecilor de mii. A fost astfel clar că scăderea inexorabila a numărului de protestatari din 2012 s-a datorat nu lipsei de apetit a românilor pentru a-şi cere drepturile în mod activ, ci din cauză că mişcarea de atunci a fost percepută de marea masă ca fiind prea politizată. Piaţa Universităţii a devenit din nou epicentrul mişcării, în cadrul căreia s-au alăturat protestatarii anti-sistem din 2012, care în scurt timp şi-au dat mâna şi au îngropat disputele care îi ţinusera departe unii de alţii începând din aprilie 2012, şi mulţi alţii noi, pentru care noul val de proteste reprezenta primul din viaţa lor. A inceput astfel  ceea ce presa străina a numit „toamna românească”.

            Încă din primele zile puterea, luată prin surprindere, a început sa se bâlbâie. Pe fondul disputelor tot mai evidente din interiorul U.S.L., P.N.L. a anunţat că va vota împotriva proiectului de lege privind proiectul Roşia Montană, pe care îl voi numi mai departe legea Şova, după numele ministrului care l-a iniţiat. S-a renuntat la procedura de urgenţă şi s-a creat o comisie parlamentară specială, a cărei legitimitate a fost contestată de mişcarea de protest, care a decis să o boicoteze. Nu toţi protestatarii au fost de acord cu acest boicot, dar cei mai mulţi l-au respectat, boicotul fiind încălcat doar de câteva personaje cu probleme psihice sau cu o inteligenţă mai redusă.

            Pornită din zona Fântânii de la Arhitectură, Piaţa Universităţii 2013 a dus protestul în cartiere, în toate cele patru puncte cardinale ale capitalei României, a ocupat principalele bulevarde, a vizitat toate palatele importante in mod repetat, a adus cultura în stradă, a revendicat cea de-a treia zonă importantă a Pieţei Universităţii, platoul statuilor, iar la 16 octombrie, în mod simbolic, a trecut pe sub Arcul de Triumf. În ţară, nu numai marile oraşe au ieşit în stradă. Tentativa subcontractorilor companiei americane Chevron cu asistenţa Jandarmeriei Române de a instala prima sondă pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist in comuna Pungeşti, judeţul Vaslui, s-a lovit în aceeaşi zi de 16 octombrie 2013 de rezistenţa îndârjita a sătenilor. Formarea Mişcării de Rezistenţă din Pungeşti a fost un exemplu de civism rural nemaiîntalnit în România încă de la colectivizarea comunistă, poate doar cu excepţia mişcării de la Săpânţa din 1990 şi a altor cazuri oarecum izolate din ultimii câţiva ani (gen Cocorăştii Caplii, comuna Măgureni, judeţul Prahova). În mod similar, în noiembrie 2013, un al doilea focar rural de rezistenţă civică s-a concretizat la Moşna, in judeţul Sibiu, tot împotriva unor prospecţiuni efectuate cu încălcarea proprietăţilor private ale localnicilor.

            În cele trei luni ale toamnei româneşti s-a evitat abordarea tuturor temelor existente in agenda publică reală a românilor, unele cauze fiind promovate în continuare prin acţiuni separate ale diverselor grupuri de activişti (Unirea, monarhia constituţională etc.). Prudenţa era recomandată de evenimentele anului 2012. Totuşi, încă de la început la marşurile şi mitingurile pentru Roşia Montană s-a strigat şi s-au afişat bannere împotriva fracturării hidraulice, tehnologie care conduce la poluarea iremediabilă a apelor freatice, cu compromiterea agriculturii, turismului si a sănătăţii populaţiei, la microcutremure de natură să avarieze treptat clădirile din zonele afectate, reprezentând circa 70% din teritoriul ţării, şi, în general, la spolierea României de o altă bogăţie a sa naturală, în cantitate până la urmă limitată, pentru un profit rapid, din care românilor nu le-ar reveni mai nimic. Totul în numele unei independenţe energetice clamate propagandistic, asta în condiţiile în care România are producţie de curent electric excedentară şi îşi asigură necesarul de gaze naturale în proporţie de 80% din producţia internă, cu potenţialul de a sări de 100% când se va începe exploatarea rezervelor de gaz convenţional de pe platoul continental al Mării Negre. Prin urmare, către mijlocul lunii octombrie 2013 majoritatea protestatarilor şi-a asumat deschis chestiunea interzicerii fracturării hidraulice printre obiectivele sale majore. Drept urmare, au existat solidarizări prompte cu sătenii revoltaţi din Pungeşti si Moşna, atât la faţa locului, cât şi în diversele oraşe. De asemenea, a câştigat tot mai mult teren sloganul „Uniţi salvăm toată România”. Acest proces nu s-a desfăşurat fără unele dezacorduri şi dezbateri între protestatari.

            Desigur, în tot acest timp, guvernul Ponta a încercat tactici diferite pentru a stopa mişcarea de protest. Mai intâi, Jandarmeria Română a primit ordine să manifeste o anumita toleranţă faţă de manifestanţi. Dacă în 2012, după violenţele din primele zile, conducerea protestatarilor cu dubele la secţii de poliţie şi administrarea de sancţiuni contravenţionale, masuri de cele mai multe ori aplicate abuziv, au reprezentat un loc comun, în prima parte a toamnei româneşti intervenţia a fost redusă la minimum, iar amenzile contravenţionale au fost distribuite doar către câţiva presupuşi organizatori. Contraatacul puterii s-a concretizat mai mult în propagandă negativă. S-a mizat că în felul acesta va scădea amploarea protestelor. Când însă acest lucru nu s-a întâmplat, s-a produs înscenarea de la Club A, când un flashmob la adresa ministrului culturii, Daniel Barbu, în 17 octombrie 2013, a fost folosit astfel încât un infiltrat să spargă luneta maşinii ministrului şi să pară că protestatarii ar fi fost violenţi şi huliganici în comportament. În duminica următoare, sperând că se vor produce incidente care să justifice o intervenţie violentă, Jandarmeria nu a mai însoţit marşul obişnuit de protest. Spre ghinionul puterii, în afară de un mic incident izolat între doi manifestanţi cu ideologii diametral opuse, nu a avut loc nicio acţiune reprobabilă.

            Dar, încă o dată, U.S.L. a ţinut să depăşească fosta putere P.D.L. în materie de represiune, adăugând un ingredient nou: dosarele penale. Astfel, după incidentul de la Club A mai mulţi protestatari mai mult sau mai puţin cunoscuţi autorităţilor au fost anchetaţi ca făptuitori, iar câţiva dintre ei au fost puşi sub învinuire pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice. Dosarele pentru blocare de drumuri publice, absolut hilare în condiţiile în care drumurile erau închise de poliţia rutieră, au început să fie deschise împotriva unora dintre demonstranţii din Brasov, iar apoi sesizări similare au fost adresate Parchetului de către Jandarmeria Româna, după marşul din 17 noiembrie 2013 din Bucureşti. În fine, liderului rezistentei din comuna Moşna, Willy Schuster, i s-a deschis dosar penal pentru distrugere, deşi el doar şi-a apărat dreptul de proprietate. Toate aceste anchete sunt încă în curs. De asemenea, distribuirea cu generozitate a amenzilor contravenţionale a redevenit o practica curentă, iar „îndubările” au reapărut si ele în peisaj.

            Toate astea nu au putut însă împiedica înfrângerea, cel putin parţială, a puterii politice în chestiunea Roşiei Montane. Comisia parlamentara specială a dat aviz negativ legii Şova, iar aceasta a fost respinsă de Senat. În 2 decembrie 2013, tentativa de modificare a Legii minelor în sensul dorit iniţial prin legea Şova nu a întrunit în Senat toate voturile necesare adoptării sale.

            În aceste condiţii, amploarea protestelor a mai scăzut, fără să inceteze cu totul. Dispusă sa cedeze cel puţin conjunctural în problema Roşiei Montane, guvernarea nu a arătat aceeaşi concesivitate în chestiunea gazelor de şist, unde interesele în joc sunt mult mai mari, fiind vorba de corporaţii vechi si cu mare influenţă în cele mai importante capitale ale lumii, precum Chevron, East West Petroleum, Luk Oil, Gazprom etc. Aşa că s-a profitat de reducerea intensităţii protestelor la capătul a trei luni de foc, ca şi de umbrela sărbătoririi Zilei Naţionale, pentru ca în dimineaţa de luni, 2 decembrie 2013, guvernul Ponta să facă poporului român cadoul unei bande de trădători. Înainte de răsăritul soarelui, Jandarmeria a intervenit in forţă, cu efective covârşitoare, la Pungeşti, atacând tabăra protestatarilor. Aceştia au fost agresaţi, patru au ajuns în spital şi patruzeci au fost reţinuţi şi duşi la Poliţia Vaslui, unde s-au distribuit sancţiuni contravenţionale şi s-a dispus deschiderea a cel puţin un dosar penal pentru distrugere, precum şi probabil şi altele pentru blocare de drumuri publice.

            Aceasta acţiune cu totul reprobabilă a transformat Jandarmeria într-o trupă pusă la dispoziţia corporaţiilor străine şi nu a cetăţenilor români, pe care ar trebui să-i protejeze. Practic, s-a dovedit o dată pentru totdeauna că U.S.L. şi P.D.L. sunt aceeaşi mizerie şi că această mizerie cere voturile românilor, dar serveşte interese din afara României. Dacă însă progresia protestelor de la o Piaţă a Universităţii la următoarea se menţine, se apropie momentul când în stradă vor fi sute de mii de oameni, când în fine vom putea pune cu subiect şi predicat problema schimbării clasei politice, când ne vom lua ţara înapoi. Pe scurt, domnilor politicieni şi unelte ale dumneavoastră din servicii şi Jandarmerie, si făra să mă exprim pompos, se apropie şi pentru voi Ziua Judecăţii.