Crimea versus Kosovo

Discussing about the Kosovo precedent has become one of the key arguments used by the Russian officials and by the Russian and pro-Russian media to justify the annexation of Crimea, although this precedent does not explain why the Russian forces moved to seize the entire Ukrainian war fleet, instead of leaving the boats to relocate to, let’s say, Odessa.

            The opponents to this idea are denying any similarity to the case of Kosovo on the grounds Kosovo was a humanitarian case, due to the was crimes committed by the Serbian Army in 1999 and the previous years. However, in 2008 when the United States recognised the independence of Kosovo instead of continuing to pursue a compromise solution which would have kept Kosovo within the Serbian borders, similar to the Dayton Agreements which preserved the unity of Bosnia against the horrors of the previous civil war, no war crime was ongoing. However, Kremlin’s propagandists are dismissing this argument in the case of Crimea based on the threat which the far right members of the Ukrainian new regime would pose to the Rusophonic minority. For them, Kosovo and Crimea are similar cases, although no actual crime took place against Rusophones (we cannot count as a crime the law abrogating the status of the regional languages in Ukraine, which was not countersigned by the President ad interim and therefore was not put in place).

            However, if we are to look in history for a precedent to the annexation of Crimea, that precedent is not Kosovo, but Texas. During the 1820s and the 1830s Texas was colonised with American settlers, who rebelled against the rightful owner of Texas, who was Mexico, claimed their independence as the Republic of Texas and later were anexated by the United States. In Crimea the local majority ethnicity, the Tatars, who populated the region for the last seven centuries (and more, if we count the Turcophonic tribes such as the Pecenegs and the Cumans, from which the Tatars descend), was displaced by Stalin in 1945, when the Tatars were deported in mass to Uzbekistan, Siberia and other remote areas of the Soviet Union. They were not allowed to come back until 1989, and their place was taken by ethnic Russians, who now rebelled against Ukraine and asked for their annexation by the Russian Federation.

The argument that Crimea belonged to Russia and was transferred to Ukraine only in 1954 could be taken seriously if the history would have started in 1945, when the Tatars were displaced, or in 1783, when the Khanate of Crimea was conquered for the first time by Russia. There were no Russian speakers present there before, unlike Ukrainians, Romanians, Greeks, the very last ethnic Goths and other minority nationalities who were living in the Tatar Crimea.

            Historically speaking, Kosovo is a very different case. Serbian historiography bases the Serbian claims on the empire of the Tsar Stephan Dusan, who ruled in the 14th Century, and on the battle of Kosovopolje, where the Serbs were heavily defeated by the Ottoman Turks. However, the Serbian Empire of Stephan Dusan was not reflecting the ethnic realities of all the territories he ruled. For example, Stephan Dusan’s capital city was Skopje, today the capital of the Former Yugoslav Republic of Macedonia, who is located in an area populated by ethnic Bulgarians, not by ethnic Serbs. However, unlike the Serbs who can trace their earliest existence as a Slavic people to the 7th Century, when the Eastern Roman Empire lost most of his Balkan provinces and the Slavs crossed the Danube, the Albanians are an indigenous population who has at least four millennia of history within the Balkan Peninsula.

In conclusion, if in Crimea the Russians can invoke the present day demographic situation, but not any historical rights, in Kosovo the Albanians have on their side both history and demography.

Nonetheless, this does not mean the independence of Kosovo is a good thing for the European equilibrium. Fact is a breach in the peace system established at Helsinki in 1975 was created. According to the Final Act of Helsinki, no European border could be changed by force, but only through negotiation. This is why the claims for independence of the Bosnian Serbs were rejected and the Dayton Agreements forced the Bosnian communities to continue within a federal State. Recognising Kosovo’s independence without the acceptance of Belgrade went directly against Helsinki.

By doing so, the Western Powers gave Russia the opportunity to annexate Crimea without any negotiation with Ukraine and to make further similar moves against Ukraine, but also countries such as Georgia, Moldova, Latvia etc. This should have been predictible in 2008, the year when Russia attacked Georgia and took under her control Abhazia and South Osetia.

Also, the Western Powers should have learned from the teachings of World War Two, who was preceded and prepared by a similar weakening of the Versailles Peace System, established after World War One, and by weak responses against the aggressive moves performed by the countries interested in territorial revisionism, such as Japan, Italy, Hungary, even Poland, but especially Hitler’s Germany, who was in a situation very similar to Putin’s Russia (defeated in the preceding world confrontation, geographically reduced as a result, and tyranically ruled by a frustrated veteran of the previous war). As it seems, no lesson was acknowledged.

Just like in the 1930s, currently the United States and the other Western Powers are more concerned to protect their economic corporate interests, which could be harmed by taking more severe sanctions against the aggressor, and seem to manifest the same delusion that by admitting to the Revisionist Power some territorial satisfaction, the world peace will be saved. However, the many millions who died during the World War Two and the Cold War proved how „inspired” were France and the United Kingdom to accept the annexation by Germany of Austria and Sudetenland in 1938.

Coming back to my country, Romania’s position to refute both Kosovo’s independence and Crimea’s annexation is proven to be correct. Just like in the 1930s, when Romania defended the Versailles System, we are now trying to preserve the Helsinki System, even if unlike the 1930s, theoretically our country would be interested in a revision of her borders with Ukraine. Nevertheless, peace is more important then undoing what Hitler and Stalin did in 1939-1940, and the Western Allies acknowledged in 1944-1947.

Unfortunately, as it happened in the 1930s, the efforts of small and middle sized countries such as Romania, Poland or the Baltic Countries will mean nothing if there is no determination among the Great Powers to preserve Helsinki. I am not religious, but as things are going now, I can only say „May God help us all!”

Putin’s Third Reich

Seeing the recent news from Crimea, Kharkhyv, Donetsk and Odessa, I had to remember what I was thinking back in 1999-2000, at Vladimir Putin’s rise to power. From the very beginning I was finding striking similarities with Adolf Hitler: (i) both were decorated frontline veterans of a world war who threw their countries in disarray and changed the world- World War I in Hitler’s case, the Cold War for the Foreign Intelligence KGB Colonel Vladimir Putin-; (ii) both held a grudge for what they thought was the treason of their majestic countries by weak politicians and both were in total denial of the actual historical reasons of their countries’ imperial failures; (iii) both were finding inspiration in the imperial past and had the vision of a Third Empire, instead of looking at the huge potential for Germany, respectively Russia to become global economic players and cultural leaders without attempting to maintain a highly expensive military supremacy and colonial aspirations.

            Later deeds of Vladimir Putin confirmed my hunch. He invested again in the military might of Russia, restored much of the centralised administration of the former Soviet Union, careless of the lack of efficiency which caused the demise of the Soviet Union in the first place, took control of the economy, suppressed the young and imperfect Russian democracy, brutally repressed all his political enemies, going as far as to throw them in prison or have them murdered in horrible ways (remember the case of Maxim Litvinenko?). All these have parallels in the 1930s Germany. And in all these actions, against what Putin and his propaganda ever claimed, we witnessed a lack of care for the life of the individuals composing his own people. When the submarine Kursk went down, keeping the secrecy over the military technologies was the real priority, and when hostages were taken in the school in Daghestan or in the Nord-Ost Theatre in Moscow, there was no concern for the life of the hostages, but only for the physical annihilation of the terrorists. We even find a Nazi like Homophobia encouraged and consecrated by Law in Putin’s Russia and Racism against Caucasians well tolerated. When I say Caucasians I am not referring to White people, but to people actually originating from the Caucasus.

            Also, just like Hitler before him, Putin initiated an even more aggressive approach in Russia’s foreign policy, in which the economic blackmail of former Soviet countries is just the soft tactics. Just like Hitler when he occupied the Rhine Valley in 1936, Putin’s Second War of Chechnya was the preliminary exercise. After all, legally Chechnya was still a part of the Russian Federation and the people in power there, aggressive Jihadies themselves, were not very likeable by the rest of the World. Although, the United States have a big responsibility here, because in 1994 they conspired with President Yeltsin’s regime to assassinate the founder of Chechnya’s Independence, the General Djokhar Dudaev, who was a follower of Mustafa Kemal Ataturk, and therefore the promoter of a secular Chechnyan State. As a result, the General’s place was emptied for a Jihady takeover. However, fact is the systematic war crimes committed in Chechnya by the Russian forces went with little protest from the so called Free World.

            As a result, the next strike was in Georgia in 2008. This time a sovereign, independent nation, member of the United Nations, was attacked and part of her territory took under Russian control. Well, we can argue if these territories ethnically and historically belonged to Georgia, considering that unlike Hitler’s heritage which was totally wiped out after World War II, Stalin’s heritage continues to live in the intentionally scrambled frontiers within the former Soviet Union, intended to spawn all sorts of conflicts and create Moscow the grounds to interfere and enforce her continuous domination. But this is not something which should be dealt of by war, but by negotiations between the various relevant parties. If we can continue in Central and South Eastern Europe with the borders drawn by Joseph Stalin and his henchmen without fighting each other, so should Russia do too in relation with her neighbours.

            Today is the turn of Ukraine to become Russia’s victim. Historically speaking, it is not for the first time. The trigger was the Euromaidan Revolution, aimed to finally gain Ukraine’s not formal, but actual independence and to close the ties of this major European country with the European Union. This happened in a moment when Putin was struggling to launch his Third Reich under the form of the Eurasian Costumes Union he co-founded with two Dictators supported by Russia, the one from Kazakhstan and the one from Belarus, Lukashenko, the last old school Dictator of Europe.

            Measures were taken to prepare this aggression against Ukraine. First of all, left wing media all over Europe published articles describing the Ukrainian Revolution as a Fascist/Neo-Nazi uprising, threatening the consistent Russian minority in Ukraine. Well, it is true that the far right Party of Freedom (Svoboda), which was part of the revolution, has this extreme orientation, but the Party of Freedom is just the third force of the Ukrainian former Opposition. It is also true that there is a certain degree of Nationalism manifesting in the other political parties which lead the revolution and that the recent abrogation of the Law consecrating the status of the regional languages was a very bad idea, serving very well the plans of Kremlin (and a measure which I also disapprove, out of principle but also because it affects the rights of the half a million Romanians living in Ukraine).

However, it is also a known fact that it is the Russian policy even from the Soviet era to label as Fascist everything which was not approved by Moscow. All Anti-Communist military dictatorships were described as Fascist, all internal dissidents were labelled as Fascists, even the Italian Red Brigades, obvious Communists, were assigned as Fascists in the Soviet Union and the Socialist countries when they went too far with the Bologna train station bombing and the murder of Aldo Moro. Similarly now, all people in the former Soviet countries who aim the true independence from Russia’s influence are assigned as Fascists. Even people who are affirming their true national identity against the Soviet era mystification, as in the case of Moldova, are labelled as Fascists in Russian and Pro-Russian propaganda. Due to the numerous books and movies dedicated to the World War II and the Holocaust, Fascism is the perfect scare crow and it is less important that Fascism is in fact an ideology which comes with certain principles and if those principles are lacking, then one cannot actually speak about Fascism.

All this effort in Ukraine’s case was undertaken to justify a so-called legitimate uprising of the Russian minority in the areas where it forms a majority, Crimea and the Eastern regions of the country, but also elsewhere in Southern Ukraine, which will be followed by a direct Russian military intervention, which already started in Crimea. The events seem to duplicate what happened in Moldova between 1989 and 1992, when the National Awakening Movement was countered by ethnic minority uprisings in the East and South of the republic, conducted by KGB agents and factory executives subordinated directly to Moscow. Very revealing, Igor Smirnov, the founder of the separatist regime in the Eastern City of Tiraspol, was not a local, but a Russian citizen, born in Siberia and placed in Moldova as a factory executive in 1988, when the first signs of the National Awakening were visible. Later, in 1992, when the war broke out on the river Dnister, Russian so-called volunteers and Kozaks were deployed to fight the Moldovans. When the Moldovan volunteers were about to conquer Tiraspol and end the secession, the Russian 14^th Army interfered directly in a so-called peace keeping action, which resulted in the freezing of the conflict ever since and the interruption of the reunification process which was undergoing between Moldova and Romania.

I am pretty sure the Russian aggression will not limit, if possible, to the areas of Ukraine where the Russian ethnicity is prevalent. The fact today a violent pro-Russian demonstration took place in Odessa is very revealing. Close to the Moldovan and Romanian borders, Odessa, a major port at the Black Sea, is not in an area with a Russian speaking majority. But Odessa is the key to keep the contact with the separatists in the Eastern part of Moldova, known as Trasnistria, and with the little Gagauz minority in Southern Moldova, who plays there a part similar to that of the Southern Osetians in Georgia. Generally, the idea is to keep the direction of the Russian expansion toward the Balkans, a direction postulated three centuries ago by Peter the Great which Russia never ever abandoned.

However, taking the control over Odessa also means Ukraine will have no access to the Black Sea and the Danube, and if this happens, I don’t see how the war will be avoidable. Of course, Russia’s plan is not a full scale war with Ukraine, who is a tougher cookie than Georgia at least from the point of view of the demographical, territorial and material resources. Plan A is to increase the blackmail over the country, which currently is limited to economic hazard, and keep Ukraine entirely in the Russian sphere of influence, while Plan B is to keep at least the Eastern and Southern parts of Ukraine under control and the contact with the Western imperialist interests of Russia.

Moldova is also a target of Putin’s offensive in Ukraine, as the republic made lately significant steps toward the association and the free trade agreement with the European Union, and since the 2009 Twitter Revolution there, but especially since 2012, both in Moldova and Romania there is a resurgence of the civic movement toward the reunification of the two States who were part of the same country before World War II and have the same majority ethnicity, language, culture, religion and a common history (today Moldova is in fact only the Eastern part of the historical Moldova or Moldavia, a Romanian Principality who formed the modern State of Romania by uniting with the Romanian Principality of Wallachia in 1859).

Nonetheless, one may argue that the Russian uprising in Ukraine is a genuine one and has roots in the fear of Ukrainian Nationalism and eventual persecutions triggered by this Ukrainian Nationalism. However, reducing the issue only to such a rational is just being naïve. It is a fact well known to whomever knows the former Soviet space that Russian media corporations are maintaining a strong presence in all these former Soviet republics, that minority separatists and pro-Russian political parties are well funded by the Putin regime, that many of their leaders are in fact FSB agents, that many of these groups, either with Far Left or pro-Russian Nationalistic views, are very violent, in numerous cases even having a paramilitary organisation. Again, and coming back to the beginning of this essay, we are dealing in countries such as Ukraine or Moldova with something strikingly similar to Hitler’s 5^th Column in other European countries prior and during World War II.

Unfortunately, like so many times in history, people don’t learn from the teachings of history. No aggressor will be victorious for ever and no empire lasts to the end of times. And the Third Empire is always the shortest lived, as it was the case of Germany too. Now, I am not saying that Vladimir Putin, no matter how resembling he is to Adolf Hitler, will launch a World War III. Nevertheless, the Russian Empire collapsed two times out if his own internal issues, such as corruption, lack of freedom, lack of bureaucratic efficiency, the huge gap between the powerful few and the poor many, the first time in 1917, after four centuries of imperial rule, and the second time in 1991, after some eight decades of a second imperial rise. Those recurrent issues are plaguing Putin’s Third Empire already in an age when everything is happening faster and large protests took place not so long ago.

And there is one historical lesson which was not pointed enough no matter how many books were printed and documentaries and motion pictures were filmed about War World II. Back then German minorities were instigated and used by Hitler in the very same way Putin is instigating and using the ethnic Russians and other more or less Russian speaking minorities elsewhere. At the end of World War II, these German minorities, regardless if the actual individuals prior manifested any Nazi sympathy or not, were subjected to harsh retaliations, including numerous clear cut war crimes or crimes against humanity, and whole populations were expelled from the places they lived for centuries. The Benes Decrees expelled the entire German Sudet population out of Czechoslovakia. All the Germans were also expelled out of Poland, including the former German territories granted to Poland at the Potsdam Conference. The Russians themselves expelled the Germans from what is now the Kaliningrad Exclave. In Vojvodina and Western Banat, the Yugoslav Communist Dictator Iosip Broz Tito sent all the Swab Germans settled here after 1718, when the region was conquered by Austria from the Ottoman Empire, into several sinister concentration camps and later expelled them toward Germany and Austria. From the ethnic German civilians deported in labour camps in Russia as slave labour force in January 1945, only Romania and Hungary accepted their return, and still in these countries the ethnic Germans were the first to be stripped of their properties by the new Communist dominated governments.

No matter how indiscriminate and criminal these retaliations and ethnic cleansings were, there still lurks in their favour the argument that by doing so, countries such as Poland, Czechoslovakia, Yugoslavia made sure the German minorities will never ever become a menace again and they will never ever be used against them in the manner Adolf Hitler did. Now, I don’t want to be understood as suggesting a similar ethnic cleansing against Russian minorities and other pro-Russian minorities, but simply as making a warning. I am far from approving what happened to the Germans and I even have personal reasons to have issues with the events of the late 1940s: my own grandfather, at the time a 17 years old pupil with no political background, was taken as slave into Soviet labour camps for 5 years, barely surviving and contracting a health condition which caused his premature death at the age of 63. Also, my distant relatives were subjected to the expelling of the ethnic Germans from Western Banat and Sudetenland. But, beyond my indignation, I also can understand the succession of events which lead to these traumatic outcomes and I know history has the nasty habit to repeat itself. So, ethnic Russians and other pro-Russian ethnic minorities should think carefully if it is such a good idea to contribute to Vladimir Putin’s cynical games, or should they pursue a different future in what could be someday a truly better world.

ROMÂNIA VIE – Bilanţul celui de-al doilea an de activitate

Acest material încearcă să prezinte o serie de detalii privind Asociaţia România Vie şi istoricul acesteia de-a lungul anului 2013. În locul unei cronologii stricte vom urma diversele fire directoare din evoluţia si activitatea organizaţiei noastre, în ordinea în care au figurat ele şi în bilanţul primului an de activitate. Un capitol special final va fi consacrat Fenomenului Piaţa Universităţii 2013, aşa-numita „toamnă românească”.

-I-
Lupta cu sistemul

-1-

Prima jumătate a anului 2013 a fost marcată de declanşarea reformei constituţionale. Sub coordonarea profesorului Cristian Pîrvulescu, asistat de Todor Arpad, Claudiu Crăciun şi de alţi voluntari ai Asociaţiei Pro Democraţia sau provenind din rândurile cadrelor didactice şi studenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe Politice şi Administrative, a fost organizat la cererea preşedintelui Senatului, Crin Antonescu, Forumul Constituţional, ca modalitate de consultare publică cu privire la Constituţie şi revizuirea acesteia, înainte ca parlamentarii din comisia specială dedicată acestui subiect să înceapă să lucreze.

Lucrurile arătau bine pe hârtie, dar accesul in cadrul acestui Forum nu a fost uşor de obţinut, iar modul de a lucra al acestuia s-a dovedit mult mai puţin transparent decât fusese anunţat. Asociaţia România Vie a reuşit însă cu tenacitate să-şi găsească locul în cadrul Forumului Constituţional, participând la majoritatea dezbaterilor ţinute la sediul Senatului României, dar şi la întâlnirea de la Hotel Marriott cu membri ai Comisiei de la Veneţia. Organizaţia noastră a propus puncte din cele mai diverse, de la cele privitoare la reunificarea statelor româneşti la reorganizarea justiţiei, a Curţii Constituţionale si a instiuţiei avocatului poporului, la lărgirea drepturilor cetăţeneşti şi a mecanismelor democraţiei directe, la interzicerea mineritului cu cianuri şi a fracturării hidraulice de mare volum. Punctul de plecare al acestora a fost Programul nostru elaborat minuţios în anul 2012.

În cadrul dezbaterilor, România Vie a coordonat un mecanism combinat la care au colaborat Platforma Civică Acţiunea 2012 (din 2014 Platforma Unionistă Acţiunea 2012) şi Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei. Menţiuni speciale trebuie aduse contribuţiei doamnei Daniela Chiriac Grigoraş şi domnilor Cătălin Mihai, Eduard Lazăr, Mircea Radea, Alexandru Surcel şi Augustus Costache.

După încheierea lucrărilor Forumului Constituţional, numirea coordonatorilor acestuia ca reprezentanţi ai Forumului în comisia parlamentară specială, în locul alegerii acestor reprezentanţi, aşa cum fusese anunţat, şi după publicarea raportului Forumului, care a reflectat într-o măsură importantă acele propuneri care întruneau simpatia coordonatorilor, România Vie împreună cu Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, Alianţa Civică şi alte ONG-uri din diverse domenii de interes au organizat o amplă dezbatere asupra procesului de reformă constituţională, intitulată „Procesul de revizuire a Constituţiei României: început, desfăşurare, viitor”, care s-a ţinut în 26 iunie 2013 la Sala Constantin Stere a Senatului României. Această dezbatere s-a bucurat de o participare numeroasă şi a fost integral filmată. Reputatul jurnalist Ion M. Ioniţă a jucat rolul de principal moderator al întâlnirii.

Ulterior, în vara anului 2013, după publicarea raportului comisiei parlamentare speciale prezidate de Crin Antonescu, în care am putut constata unele propuneri constructive şi utile, dar altele profund nocive, precum cele relative la regionalizare sau la înlocuirea principiului interesului naţional în exploatarea resurselor minerale cu principiul accesului nediscriminatoriu la aceste resurse a oricărei părţi interesate, am definitivat intern viziunea României Vii despre reforma constituţională într-un document remis presei.

Ulterior, procesul de reformă constituţională a fost blocat prin decizia Curţii Constituţionale, care a statuat că pentru organizarea referendumului cu cvorum redus de 30% trebuie să treacă cel puţin un an de la modificarea Legii referendumului.

-2-

            Păstrându-şi interesul pentru coagularea societăţii civile şi a unor alternative politice reale, România Vie, prin Alexandru Surcel, a luat parte în primăvara anului 2013 la întâlnirea organizată de iniţiatorul A Treia Forţă, domnul Alex Imreh, cu candidatul independent la europarlamentare Erwin Albu, care ulterior avea să se distingă în cadrul protestelor „toamnei româneşti”.

-II-

Campania pentru Unirea
Republicii Moldova cu România

România Vie a participat alături de Acţiunea 2012 la Hora Unirii organizată în 24 ianuarie 2013 la Monumentul Kilometrului 0 de la Piaţa Sfântul Gheorghe, iar apoi şi-a asumat un rol esential în campania post-electorala pentru implementarea efectivă a măsurilor propuse prin Pactul Pentru Basarabia din anul 2012.

Astfel, România Vie a răspuns iniţiativei Acţiunii 2012 de a promova o iniţiativă legislativă cetăţenească prin redactarea a două proiecte de legi- unul privind statutul cetăţenilor Republicii Moldova pe teritoriul României, ce avea să facă obiectul iniţiativei cetăţeneşti directe, şi unul privind relaţiile bilaterale dintre România şi Republica Moldova, care odată finalizat va fi promovat prin intermediul parlamentarilor semnatari ai Pactului Pentru Basarabia. Primul dintre aceste doua proiecte de legi a fost depus la Consiliul Legislativ, pentru avizarea consultativă, iar apoi publicat în Monitorul Oficial, comitetul de iniţiativă constituit prin act notarial avându-l ca preşedinte pe preşedintele Asociaţiei România Vie, subsemnatul Alexandru Surcel.

A urmat apoi timp de mai multe luni strângerea efectivă de semnături, în cadrul căreia s-au colectat peste 117.000 de semnături în toată ţara. Membrii României Vii s-au implicat şi în această etapă, în special domnişoara Mirela Irindea, care a coordonat activitatea pe mai multe judeţe, şi domnul Adrian Lupu, care a acordat asistenţă tehnică cu instalarea şi relocarea corturilor în Bucureşti. Alexandru Surcel s-a ocupat de negocierea protocoalelor cu Primăria Muncipiului Bucureşti şi cu demersurile cauzate de refuzul abuziv al proprietarilor mall-ului AFI Cotroceni de a permite instalarea unui cort.

Proiectul de lege cadru privind statutul cetăţenilor Republicii Moldova în România a fost efectiv depus la Camera Deputaţilor în ziua de 20 noiembrie 2013, cu sprijinul deputaţilor din comisia pentru românii de pretutindeni.

Pe de altă parte, sâmbătă, 12 octombrie 2013, Asociaţia România Vie a organizat flashmobul Solidaritate cu Basarabia, cu scopul de a protesta faţă boicotul impus de Rusia asupra importurilor de vin moldovenesc, în încercarea de a bloca intenţia Chişinăului de a parafa acordul de asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. Acesta s-a desfăşurat în faţa sediului Ambasadei Republicii Moldova în România şi s-a bucurat de participarea ambasadorului Iurie Reniţă. S-a ciocnit un pahar de vin şi s-a făcut promovare pentru marele marş unionist din 20 octombrie.

Marşul unionist care devine deja o tradiţie a avut loc, aşa cum am precizat deja, duminică, 20 octombrie 2013. La chemarea Acţiunii 2012 au răspuns circa 8-10.000 de persoane, de trei ori mai mulţi decât la prima ediţie a acestui marş, cea din 21 octombrie 2012. Ruta finală aleasă a fost Piaţa Victoriei, Calea Victoriei, bulevardul Naţiunilor Unite, bulevardul Libertăţii, strada Izvor, parcul Izvor- alveola din dreptul intrării de la Camera Deputaţilor, unde s-au ţinut o serie de discursuri.

-III-

Apărarea patrimoniului natural şi cultural

-1-

Temele ecologice au fost atinse încă din ianuarie 2012 şi au reprezentat o preocupare continuă, aşa cum s-a văzut şi în capitolul referitor la Forumul Constituţional. La 27 februarie 2013, când între 6000 şi 8000 de manifestanţi au inundat străzile Bârladului pentru a protesta faţă de reluarea demersurilor Chevron pentru începerea exploatării gazelor de şist prin extrem de periculoasa metodă a fracturării hidraulice de mare volum, România Vie a organizat un marş de solidaritate în Bucureşti, pe ruta Piaţa Victoriei si Calea Victoriei, de pe trotuarul din faţa Muzeului „Antipa” până în dreptul bisericii Kretzulescu.

În acelaşi context, printr-o adresă expediată la 1 martie 2013 Consiliului Judetean Vaslui, România Vie a cerut acestuia sa precizeze din ce surse va fi luata apa necesara fracturării hidraulice.

De asemenea, Asociaţia noastră s-a implicat alături de alte grupuri din Coaliţia de Mediu şi de Asociaţia România Fără Ei- care a avut contribuţia decisivă- în organizarea manifestării din Bucureşti din cadrul protestului pentru interzicerea fracturării hidraulice care a avut loc la 4 aprilie 2013 în mai multe oraşe din România. La Bucureşti au participat circa 500 de persoane, fiind inaugurat pentru proteste platoul statuilor din Piaţa Universităţii, în ciuda refuzului Primăriei Muncipiului Bucureşti.

La 5 iunie 2013, membrii României Vii au luat parte la manifestările organizate de Coaliţia pentru Mediu cu ocazia Zilei Internaţionale a Mediului.

România Vie a avut în vedere şi alte situaţii cu impact de mediu- toaletarea abuziv şi excesiv aplicată a copacilor din oraşe, începutul procedurilor pentru deschiderea minei de uraniu de la Tulgheş-, dar în anul 2013 s-au desfăşurat doar activităţi de informare.

-2-

            Problematica patrimoniului cultural a continuat să preocupe Asociaţia România Vie şi în anul 2013. După succesul relativ obţinut în cazul distrugerii sitului roman de la Şibot, Alba, în 2012, alte acţiuni sunt avute în vedere pentru obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la aplicarea legii pentru protejarea unor monumente istorice de primă importanţă, sau cu privire la situaţia altor situri arheologice din Transilvania, afectate de diverse proiecte de infrastructură, rutieră sau energetică.

-IV-

Promovarea drepturilor românilor
din jurul graniţelor

O altă preocupare majoră a României Vii o constituie promovarea drepturilor culturale, confesionale, civile şi politice ale românilor din jurul graniţelor României şi ale Republicii Moldova.

La 23 mai 2013- 10 mai pe stil vechi-, dată la care aromânii aniversează emiterea iradelei din 1905 prin care Înalta Poartă a recunoscut existenţa pe teritoriul de atunci al Imperiului Otoman a miletului românesc (naţiunii) si a statuat drepturile acestuia la educaţie, serviciu religios şi administrare in limba proprie, România Vie a adresat o serie de petiţii autorităţilor din Grecia, Macedonia, Albania, Bulgaria, dar şi Croaţia şi Serbia, prin intermediul ambasadelor din Bucureşti ale acestor ţări (chiar dacă în Bulgaria discutăm atât de aromâni, cât şi de dacoromâni, în Serbia doar de dacoromâni, iar în Croaţia de istroromâni).

Astfel, România Vie a solicitat responsabililor din Atena să acorde recunoaşterea formală şi drepturi culturale, confesionale şi civile minorităţii vlahe- aromâni şi meglenoromâni- şi să înceteze acţiunile de mistificare a istoriei şi identităţii acestor populaţii. De asemenea, Asociaţia noastră a cerut statului grec să inceteze acţiunile de mituire a cetăţenilor statelor vecine de etnie aromână pentru ca aceştia să se declare greci sau să nege apartenenţa aromânilor la românitate, acţiuni cu atât mai grave cu cât Grecia se confruntă cu serioase dificultăţi economice, care dau naştere unor ample proteste perfect legitime ale locuitorilor acestei ţări.

Faţă de Sofia, Skoplje, Tirana şi Zagreb petiţiile înaintate de România Vie vizau lărgirea drepturilor specifice minorităţilor vlaho-române, indiferent de dialectul vorbit- aromân, dacoromân, meglenoromân sau istroromân-, până la standardul asigurat de statul român minorităţilor naţionale de pe teritoriul ţării noastre, şi combaterea politicilor elenizante ale Atenei, acolo unde este cazul. O notă specială am făcut în petiţia către autorităţile croate, pornind de la faptul că istroromâna este idiomul cel mai ameninţat cu dispariţia în Europa la ora actuală, iar pierderea acestui dialect şi a acestei culturi ar reprezenta o tragedie pentru civilizaţia întregului continent.

Cereri specifice erau conţinute în petiţia adresată autorităţilor din Serbia, ţară în care trăieşte una din cele mai numeroase şi mai compacte minorităţi româneşti. Belgradul era solicitat nu numai să acorde aceleaşi drepturi de care beneficiază minoritatea sârbă din România, dar şi să înceteze discriminarea dintre românii din Voivodina (Banatul de Vest) şi vlahii dacoromâni din Valea Timocului, în număr de circa 300.000, ca şi tentativele de a crea, după modelul stalinist aplicat în Transnistria şi Basarabia, o falsă identitate vlahă distinctă de cea română, inclusiv printr-o altă standardizare a limbii române (marele eşec al „moldoveniştilor” sovietici din anii 1920) şi stabilirea unei alte ortografii.

În a doua jumătate a lunii decembrie 2013, printr-un comunicat, România Vie a făcut un apel la non-violenţă în contextul protestelor din Kiev şi alte oraşe şi şi-a exprimat solidaritatea cu aspiraţiile de integrare europeană ale ucrainenilor şi, în mod special, cu poziţia exprimată de Uniunea Interregională "Comunitatea Românească din Ucraina" şi de deputatul român în Rada Centrală, dr. Ion Popescu. Astfle, Asociaţia România Vie a cerut autorităţilor de la Bucureşti să răspundă pozitiv şi consistent solicitării reprezentanţilor minorităţii române din Ucraina de a susţine integrarea în Uniunea Europeană a acestei ţări, ca singură cale pentru asigurarea supravieţuirii etnice, lingvistice şi culturale a celor 600.000 de români din Ucraina, a doua minoritate naţională din statul vecin ca pondere numerică, distribuiţi în special în teritorii ale României istorice.

-V-

Alte preocupări

-1-

Ca şi în 2012, România Vie a monitorizat acţiunile autonomiste şi populiste din judeţele Harghita şi Covasna, considerând ca acestea nu pot decât aduce prejudicii bunei relaţii dintre românii majoritari şi maghiarii minoritari, expunându-i pe ultimii la izolare şi sărăcire accentuată.

Pentru a pune capăt discrimării negative a românilor rezidenţi în localităţile în care maghiarii formează majoritatea, discriminare de care sunt responsabili politicienii corupţi si extremiştii, nu populaţia maghiară în ansamblul său, România Vie a susţinut consecvent ca prin Constituţia revizuită să se garanteze dreptul la identitate naţională, culturală şi confesională nu doar persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, cum este reglementat în prezent, ci tuturor cetăţenilor români, fie ei minoritari sau majoritari.

-VI-

Manifestări culturale

Romania Vie nu este însă interesată numai de proteste, acţiuni petiţionare şi participarea la dezbateri publice, ea consideră cultura militantă o formă de acţiune civică extrem de importantă.

O primă acţiune de acest gen a fost evenimentul „Teama de Eminescu”, organizat la Clubul Ţăranului Român în seara aniversării naşterii marelui poet, prozator şi publicist, 15 ianuarie 2013. Acesta a cuprins un prim film documentar produs de catre Asociaţia România Vie, o expoziţie de pictură, recitaluri de poezie si alte lecturări din textele eminesciene, discursuri, interludii muzicale, un moment al publicului. Cu o durată de trei ore, acest eveniment s-a dovedit un real si neaşteptat succes.

România Vie a recidivat, tot la Clubul Ţăranului Român, la 27 martie 2013, cu ocazia dublei sărbătoriri a împlinirii a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România şi a unui an de la constituirea grupului informal ce avea să devină actuala Asociaţie România Vie. A fost prezentat filmul documentar producţie proprie „Noua Opoziţie”, dedicat evenimentelor din anul 2012 şi de la începutul anului 2013. S-au ţinut diverse discursuri, a fost organizată o expoziţie de bannere şi pancarte de la proteste, au existat mai multe momente muzicale şi, din nou, un moment al publicului.

Din păcate, două proiecte culturale de mai mare amploare nu s-au putut realiza din lipsă de finanţare: festivalul UNII-RO, care urma să aibă loc în luna mai pe malul Prutului, în Parcul Francez din oraşul Ungheni din Republica Moldova, şi Ziua Limbii Române la 31 august 2013, în incinta Teatrului de Vară din parcul Herăstrău, în Bucureşti.

-VII-

Fenomenul Piaţa Universităţii 2013

(„toamna românească”)

           

Încercarea guvernului Victor Ponta de a impune prin procedură de urgenţă o lege cu dedicaţie care să dea drumul exploatării cu cianuri de la Roşia Montană şi distrugerii implicite a unui patrimoniu cultural inestimabil a declanşat un uriaş val de indignare. Nemulţumirea a izbucnit la 1 septembrie 2013, când 5.000 de oameni au inundat Piaţa Universităţii şi apoi au mărşăluit spre Piaţa Victoriei. S-au regăsit în acelaşi perimetru veteranii Pieţei Universităţii 2012, în special cei din zona Fântânii de la Arhitectură, ca şi mulţi alţi noi protestatari, care acum îşi manifestau pentru prima dată aplecarea spre civism. Membrii României Vii s-au aflat la datorie din primele clipe.

Manifestaţiile s-au ţinut lanţ în zilele următoare, culminând cu mari marşuri duminicale a căror amploare a ajuns să depăşească 20.000 de participanţi, cifre care nu se mai văzuseră de la protestele de la începutul anilor 1990. Marşurile au ajuns în cartiere, iar gazele de şist s-au impus tot mai mult ca a doua temă a protestelor, pe lângă Roşia Montană. Epicentrul mişcării a rămas, simbolic, Piaţa Universităţii. Presa străină a intitulat cele ce se întâmplau la Bucureşti, Cluj, Bârlad, Timişoara, Braşov, Sibiu, Galaţi etc. „toamna românească”. S-a văzut tot mai mult că Piaţa Universităţii 2012 fusese doar un preludiu pentru explozia din 2013 şi că Uniunea Social Liberală, care încurajase protestele din anul anterior pentru a slăbi puterea preşedintelui Traian Băsescu, dar le şi sabotase prin impresia de politizare şi manevrare creată de presa controlată politic, se prinsese în propria ei capcană.

Primele rezultate au început să se vadă imediat. S-a renunţat la procedura de urgenţă pentru adoptarea proiectului de lege privind Roşia Montană şi s-a constituit o comisie parlamentară specială menită iniţial să tragă de timp. Se spera că protestele, tratate iniţial cu toleranţă, vor scădea treptat în intensitate. La îndemnul celor din Campania Salvaţi Roşia Montană, ale căror revendicări au constituit revendicările iniţiale ale mişcării de protest, Piaţa a decis să boicoteze comisia parlamentară. România Vie a avut îndoieli faţă de această strategie, dar a ales să respecte boicotul. Doar câţiva protestatari cu caractere îndoielnice au încălcat consemnul.

Protestele din Piaţa Universităţii nu au fost revendicate de nicio organizaţie sau niciun grup anume, dar au reunit persoane de toate orientările şi interesate de cele mai diverse cauze. Comunicarea a fost realizată printr-o pagină de Facebook administrată de un grup de tineri profesionişti în PR. Din acest nucleu iniţial făceau parte şi reprezentanţi ai C.S.R.M., membri ai Miliţiei Spirituale, în frunte cu Mihail Bumbeş, apoi Cristian Neagoe, Claudiu Crăciun, Vlad Ioachimescu, Alexandru Alexe etc. S-a apelat şi la George Simion, într-o fază puţin ulterioară. Vlad Ioachimescu a fost cel care a pus problema lărgirii nucleului inclusiv către grupuri aflate de peste un an în stare de beligeranţă, iar iniţiativa sa a fost puternic susţinută, poate puţin suprinzător având în vedere evenimentele din 2012, de către Teddy Florea. S-a ajuns astfel la ceea ce am putea numi o reconciliere „istorică”, inclusiv între România Vie şi grupul din jurul lui Claudiu Crăciun.

Prin urmare, s-au organizat un fel de şedinţe plenare, deschise practic oricărui doritor dintre participanţi, şi la constituirea unor grupuri operative. Din cadrul României Vii, Alexandru Surcel şi-a asumat grupul juridic. Cei mai activi membri ai României Vii prezenţi la plenare au fost Mircea Radea, Augustus Costache şi Alexandru Surcel, dar au contribuit şi Radu Andrei şi Cătălin Mihai.

Putem spune că în felul acesta s-a constituit comunitatea Uniţi Salvăm – United We Save, care are potenţialul de a deveni un echivalent românesc al mişcărilor de tip Indignados şi Occupy.

Desigur, asta nu înseamnă că nu au mai existat dezbateri contradictorii. La finele lunii septembrie şi în octombrie, cea mai serioasă dintre acestea privea includerea sau nu pe lista de revendicări a unora privind explorarea şi exploatarea gazelor de şist prin fracturarea hidraulică de mare volum. Practic, în dezbatere s-au manifestat trei curente: cel cantonat exclusiv pe Roşia Montană, cel aflat în cealaltă extremă, care dorea trecerea la revendicări cât mai diverse şi cât mai politice, şi cel intermediar, al lărgirii gradate, mai întâi cu gazele de şist. Istoria avea însă să tranşeze disputa independent de argumentele pro şi contra.

La 16 octombrie 2013, contractorii Chevron, protejaţi de forţele de ordine ale unui guvern trădător, au venit să instaleze prima sondă pentru explorarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică la Pungeşti, în judeţul Vaslui. Au fost blocaţi de protestul localnicilor, însă jandarmii au intervenit violent. Seara, spontan, s-a ieşit în stradă la Bucureşti, iar în ciuda încercărilor Jandarmeriei de a-i opri, manifestanţii au trecut pe sub Arcul de Triumf.

Momentul coincidea cu o schimbare de dispoziţie a Puterii. Disperat că strategia toleranţei nu dă roade şi că protestele nu scad în intensitate, guvernul a decis să treacă la represiune. În acest context a avut loc incidentul de la Club A, chiar în seara următoare, când un flashmob la adresa ministrului culturii, Daniel Barbu, a fost folosit pentru o diversiune soldată cu spargerea aranjată a lunetei maşinii ministerului. Făcând un pas dincolo de represiunea lui Emil Boc şi a lui Traian Igaş, primul ministru Victor Ponta şi ministrul de interne Radu Stroe au trecut la deschiderea de dosare penale. Inclusiv Alexandru Surcel, din cadrul României Vii, a fost declarat făptuitor în legătură cu acest incident, primind ulterior neînceperea urmăririi penale, dar fiind menţinut ca martor, ceea ce l-a neutralizat ca avocat dipus să asiste diverşii învinuiţi.

Ulterior, Jandarmeria Română a încetat să mai urmeze marşurile, în speranţa producerii unor incidente care să justifice o intervenţie în forţă şi care nu au avut loc, şi s-a limitat la a proteja, uneori cu efective si dotări exagerate, anumite sedii de instituţii. Amenzile contravenţionale abuzive au început să fie distribuite cu aceeaşi „generozitate” ca şi în 2012, dând mult de lucru grupului juridic, şi au avut loc şi agresiuni fizice asupra demonstranţilor.

Comisia specială pentru Roşia Montană şi-a prezentat raportul în 11 noiembrie 2013, dar gestul a fost doar unul formal, legea Roşia Montană Gold Corporation fiind abandonată sub presiunea străzii, care a determinat Partidul Naţional Liberal să-şi retragă orice sprijin, forţând şi Partidul Social Democrat să recurgă la o nouă strategie: adoptarea unei noi legi a minelor, proiect respins la rândul său la 10 decembrie 2013, chiar de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, în timp ce protestatarii ocupau sediul Avocatului Poporului. În felul acesta, ca o primă victorie notabilă a mişcării de protest, proiectul companiei Roşia Montană Gold Corporation a fost blocat pentru o perioadă imprecisă de timp. Evident, victoria finală va fi obţinută de-abia când Roşia Montană va fi inclusă în Patrimoniul Universal UNESCO.

Tendinţa de radicalizare a protestelor s-a exprimat cel mai bine în comuna Moşna, judeţul Sibiu, unde localnicii împreună cu protestatari veniţi din alte oraşe precum Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Cluj au îndepărtat cablurile întinse de S.C. Prospecţiuni S.A., fără acordul proprietarilor, pentru o prospectare seismică pentru gaze de şist.

La 2 decembrie 2013 Jandarmeria Română a intervenit împotriva protestatarilor din tabăra de rezistenţă instalată pe o proprietate învecinată terenului destinat sondei de la Pungeşti şi apoi au început să păzească efectuarea construcţiei. Măsuri speciale de intimidare au fost impuse în toată comuna şi, mai ales, în satele Siliştea şi Pungeşti. Printre primii care s-au dus la faţa locului pentru a evalua situaţia a fost şi Mircea Radea, de la România Vie, care s-a întors cu informaţii esenţiale pentru plenara Uniţi Salvăm.

În aceste condiţii s-a produs „răscoala ţărănească” din 7 decembrie, reprimată dur de Jandarmerie. Pungeşti a fost declarat zonă specială de siguranţă publică, conform Ordinului nr. 60/2010 al Ministrului de Interne, care s-a tradus efectiv prin instaurarea unui regim de ocupaţie militară, asemănător modului în care armata şi securitatea invadau satele şi abuzau locuitorii la finele anilor 1940 şi în anii 1950, în căutarea luptătorilor din rezistenţa anticomunistă. Printre cei ajunşi în acea zi acolo a fost şi Alexandru Surcel, care a constatat o stare de lucruri incredibilă pentru Uniunea Europeană a secolului XXI. Încă din aceeaşi seară a reclamat abuzurile, ajungând să discute inclusiv cu senatorul PNL Norica Neculai.

A doua zi, la Bucureşti, la a doua manifestaţie de solidaritate consecutivă, aveau loc alte abuzuri, mai mulţi protestatari fiind agresaţi fizic de către jandarmi, inclusiv vicepreşedintele României Vii Cătălin Mihai, a cărui portavoce a fost spartă intenţionat de unul dintre lucrătorii Jandarmeriei. Unii dintre cei agresaţi au fost ridicaţi, duşi la o secţie de poliţie şi amendaţi.

Violenţele provocate de Jandarmeria lui Stroe şi a lui Ponta au crescut în intensitate la marşul din seara zilei de 15 decembrie 2013, potenţat de superimunitatea votată de parlamentari şi de legea amnistiei, dedicată politicienilor condamnaţi pentru fapte de coruptie, când s-a încercat fără succes oprirea manifestanţilor pe traseu, iar la Piaţa Victoriei mai mulţi protestatari au fost bătuţi, unii lăsaţi cu leziuni destul de grave, iar patru dintre aceştia au fost ridicaţi şi duşi la Secţia 2 poliţie, unde Alexandru Surcel şi Augustus Costache au mers să-i asiste. Aici i-au găsit pe Erwin Albu şi Dan Savu, amândoi uşor răniţi, în timp ce Willy Schuster, cu mai multe degete rupte şi lovit dur la cap, fusese deja transportat la Spitalul de Urgenţă Floreasca.

A devenit astfel clar că este timpul ca mişcarea de protest să treacă la un nou nivel. Un colectiv format ad hoc în cadrul Uniţi Salvăm, din care făceau parte şi Augustus Costache, Mircea Radea şi Alexandru Surcel, dar şi Georgeta Ionescu, Maria Olteanu, Daria Marinescu, Teddy Florea, Claudiu Crăciun, Dragoş Andriana, Mircea Serdin etc. au redactat un document intitulat Declaraţia de la Bucureşti, care pe lângă revendicările relative la mineritul cu cianuri, includerea Roşiei Montane in Patrimoniul Universal UNESCO şi fracturarea hidraulică de mare volum, a inclus şi cereri privind reforma sistemului electoral şi a legii partidelor, desecretizarea contractelor şi clauzelor secrete semnate de statul român şi limitarea abilităţii acestuia de a intra în astfel de înţelegeri, abrogarea superimunităţii şi retragerea legii amnistiei şi, nu în ultimul rând, demisia guvernului şi a preşedintelui. Declaraţia de la Bucureşti a fost gândită ca să fie citită la mitingul din 21 decembrie 2013 şi comunicată mass mediei de către Alexandru Surcel în preziua protestului.

La marşul din 21 decembrie 2013 au participat cel puţin 8.000 de persoane. Declaraţia de la Bucureşti a fost citită de două ori, cei prezenţi reacţionând pozitiv. S-a mers din Piaţa Universităţii către Piaţa Victoriei, prin Piaţa Romană, fiind simbolic refăcută din lumânări baricada de la Hotel Intercontinental din 21 Decembrie 1989, iar apoi la Piaţa Revoluţiei, prin Calea Victoriei. Guvernul şi-a demonstrat din plin frica, Palatul Victoria şi Ministerul de Interne fiind păzite de efective uriaşe de jandarmi, inclusiv de scutieri şi tunuri cu apă. Ţinând însă seama de semnificaţia istorică a zilei, aceştia nu au intervenit, singurul incident având loc când Cezar Avrămuţă s-a urcat pe un tun cu apă, în faţa sediului Ministerului de Interne, iar apoi s-a încercat extragerea acestuia din mulţime, zădărnicită de protestatari. Imediat după aceea, tunul cu apă a fost retras, ceea ce a creat noi momente de tensiune.

Mai târziu, un mic grup de protestatari a refăcut baricada de la Intercontinental din lumânări şi deşeuri. Un alt militant întors de la Pungeşti, Alexandru Popescu, zis Sandu, a intrat în aceeaşi zi în greva foamei şi s-a instalat pe platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti. În 4 şi 5 ianuarie 2014 i s-au alăturat alţi doi grevişti ai foamei, Iulian Marcu şi George Popescu, şi ei reveniţi după mai mult timp petrecut în Pungeşti. La 12 ianuarie 2014, Alexandru Popescu şi-a încetat protestul.

Cu marşul din 21 decembrie 2013 „toamna românească” s-a încheiat, dar nu şi mişcarea de protest. În timp ce comunitatea Uniţi Salvăm continuă să se coaguleze, unii protestatari au decis să facă pasul spre politică; Erwin Albu este decis să candideze independent la alegerile europarlamentare din luna mai 2014, iar George Epurescu (România Fără Ei), care în cursul anului 2013 s-a concentrat pe subiectul gazelor de şist, a început demersurile pentru formarea unui partid politic, numit Partidul Oamenilor Liberi (P.O.L.). Cum constituirea unui partid este un proces dificil în actualele condiţii legale, şi George Epurescu are în vedere candidaturi independente pentru alegerile europarlamentare. Convingerea României Vii este că România are nevoie atât de o societate civilă autentică, independentă, puternică şi apartinică, cât şi de o garnitură nouă de oameni politici, veniţi din afara actualei clase politice, inclusiv de partide noi, necompromise. Procesul de coagulare a noii societăţi civile a început în anul 2012 şi a prins noi dimensiuni cu Fenomenul Piaţa Universităţii 2013, dar în ce priveşte pasul unora dintre activişti către politica electorală anul 2016 pare a fi adevărata miză. Unii, ca Mihail Bumbeş, dau chiar un termen mai lung, anul electoral 2020.

Declarația de la București, 21 decembrie 2013

La 24 de ani de la momentul decembrie 1989, în contrast cu visurile și speranțele de atunci ale românilor, avem o clasă politică imorală, tot mai ruptă de cetățeni, care s-a înconjurat cu ziduri legislative menite să-i protejeze privilegiile. Prefăcându-se că sunt în tabere opuse, politicienii mimează democrația dar pe sub masă își dau mâna pentru a satisface interesele îmbogățiților de tranziție și ale corporațiilor străine. În timp ce ei își pregătesc superimunități și amnistii, abuzul de putere și de forță devine singura lege aplicabilă restului de 20 de milioane de români. Disprețul este moneda cu care au tratat și tratează cererile legitime ale cetățenilor, strigate de nenumărate ori în stradă de la 1 septembrie. De aceea este necesar să facem un pas înainte, să-i determinăm pe unii dintre ei să plece de la putere, iar pe ceilalți să dărâme zidurile legislative care acoperă afacerile murdare și împiedică venirea unor oameni noi, necompromiși, să gestioneze treburile publice. Sunt numeroase revendicările care ar trebui incluse pe listă pentru a readuce România la o stare de normalitate, le-am notat doar pe cele mai dureroase în momentul actual și în special pe cele ce pot deschide ușa schimbării. De aceea, cerem:

1. Demisia Guvernului Victor Ponta și a Președintelui Traian Băsescu.
2. Destituirea conducerii jandarmeriei și anchetarea abuzurilor comise la Pungesti și în alte localități, cu participarea unor experți desemnați de Consiliul Europei.
3. Abrogarea noilor modificări aduse codului penal, legii amnistiei precum și respingerea proiectului de modificare a legii exproprierii.
4. Modificarea legii partidelor politice pentru relaxarea condițiilor de înființare a acestora.
5. Revizuirea legilor electorale prin eliminarea pragurilor și reducerea numărului de semnături pentru înregistrarea candidaților independenți.
6. Eliminarea obligației de declarare a adunărilor publice.
7. Desecretizarea tuturor contractelor și clauzelor confidențiale încheiate de Statul Român, cu excepția celor din domeniul apărării și siguranței naționale.
8. Interzicerea mineritului pe bază de cianuri în România și includerea Roșiei Montane pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
9. Interzicerea prin lege în România a fracturării hidraulice de mare volum în explorarea și exploatarea gazelor de șist și a altor hidrocarburi provenind din zăcăminte neconvenționale.
10. Anularea concesiunilor și licențelor de explorare și exploatare a hidrocarburilor de șist.

Impotriva intentiei criminale a guvernului Ponta de a distruge muzeele Bucurestilor

Noi,  Asociaţia ROMâNIA VIE, dezaprobăm cu fermitate intenţiile cabinetului condus de domnul Victor Viorel Ponta de a desfiinţa Muzeul Ţăranului Român, una dintre cele mai valoroase instituţii de acest fel din România, prin comasarea cu Muzeul Satului şi mutarea tuturor exponatelor în spaţiul acestuia.

       Reamintim că, pe lângă faptul că Muzeul Satului nu dispune de spaţii suficiente şi adecvate conservării unei părţi importante a exponatelor, Muzeul Ţăranului Român este în sine o capodoperă de artă, prin organizarea colecţiei într-o manieră subtilă şi coerentă de către regretatul său director, marele pictor Horia Bernea. Muzeul Ţăranului Român nu este o alăturare aleatorie sau pur ştiinţifică de artefacte, ci un adevărat eseu vizual despre sufletul ţăranului român. Clădirea care adăposteşte acest muzeu unic a fost construită în 1912 expres pentru a-l adăposti şi numai regimul totalitar şi antinaţional comunist a mai îndrăznit să o deturneze de la această destinaţie. Să înţelegem că guvernul domnului Ponta îşi asumă astfel ascendenţa din fostul regim de tristă amintire?

Ne opunem de asemenea intenţiei Guvernului de a trece învecinatul Muzeu de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, un alt reper de lungă tradiţie al Capitalei României, din subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor în cea a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor. Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” este una din cele mai vizitate instituţii de acest gen din Bucureşti şi nimic din funcţionarea acesteia nu justifică schimbarea de subordonare. De asemenea, nu putem uita că Ministerul Mediului a dovedit nu o dată rea credinţă şi incompetenţă eliberând avize şi acorduri de mediu pe criterii politice şi nu tehnice, aşadar nimic nu-l recomandă să preia în subordinea sa un muzeu atât de prestigios.

            Dacă aceste noi acţiuni iresponsabile ale cabinetului care prin prestaţia sa din ultimul an se dovedeşte a fi cel mai aberant guvern care s-a perindat la conducerea României în ultimii douăzeci şi patru de ani nu vor înceta imediat, ne rezervăm dreptul să trecem la organizarea unor acţiuni de protest.