De ce românii de pretutindeni?

         Precizăm că acest text este un eseu al preşedintelui asociaţiei noastre, Alexandru Surcel, dar conţinutul său reflectă punctul de vedere al asociaţiei faţă de acest subiect:

          Este în succesiunea logică a seriei de mici eseuri pe care am decis să o dedic diferitelor cauze cărora de la începutul anului 2012 le-am acordat o bună parte din timpul meu să mă refer acum la problema comunităţilor de români care trăiesc pe teritoriul altor state decât cele două entităţi româneşti, România şi Republica Moldova. Spun că este în succesiune logică pentru că ar fi fost bizar ca după materialul dedicat unionismului, să sar la teme de tipul Roşia Montană, gaze de şist şi despăduriri, la cele privind patrimoniul cultural sau la cele ce ţin de reformarea sistemului politic şi a statului în România şi să revin brusc la acest subiect. În plus, merită discutat acum, când vedem cum Rusia foloseşte pretextul minorităţilor ruse sau rusofone din spaţiul ex-sovietic pentru a lansa acţiuni agresive împotriva vecinilor săi, duplicând ceea ce a făcut Hitler la nivelul anului 1938, şi când Ungaria alunecă tot mai mult în neohorthysm, existând premisele unei joncţiuni geopolitice între cele două regimuri iredentiste.

Pentru politica externă a statului român din ultimul sfert de secol chiar şi românii din Republica Moldova sunt nu o dată priviţi ca români din jurul graniţelor, ceea ce e un lucru profund greşit. Republica Moldova fiind un al doilea stat românesc, în care etnosul românesc reprezintă circa 73% din ansamblul populaţiei (80% în regiunile loiale guvernului de la Chişinău), când vorbim de românii din jurul graniţelor trebuie să înţelegem din jurul hotarelor atât ale României, cât şi ale Republicii Moldova.

De fapt, dacă ne întoarcem la matematica învăţată în clasa I (cel puţin la materia care se făcea pe când eram eu în clasa I), avem o mulţime a românilor de pretutindeni şi o submulţime a românilor din jurul graniţelor. Diferenţa dintre cele două mulţimi o reprezintă românii relocaţi din spaţiul românesc în perioade istorice recente, secolele XIX-XXI, fie benevol prin emigrare înspre Europa Occidentală, Americi, Australia, Africa de Sud etc., fie ca rezultat al deportărilor staliniste, în Siberia sau în Kazahstan.

I. Exilul românesc

A existat astfel un val de emigrare al românilor ardeleni, bucovineni şi bănăţeni prin anii 1890-1914 către Statele Unite şi Canada, o colonizare efectuată de exploratorul Iuliu Popper în Ţara de Foc etc., urmate de marile valuri de exilaţi şi emigranţi politico-economici din perioadele de după cel de-al doilea război mondial, sau doar expatriaţi economici în ultimii douăzeci de ani. Cu toate că aceste comunităţi sunt viciate şi ele de păcatul atât de românesc al dezbinării, la care a pus din plin umărul şi Securitatea comunistă prin infiltraţii săi, mulţi dintre membrii lor continuă să fie interesaţi de ceea ce se întâmplă în ţară şi se străduiesc acolo, pe meridiane îndepărtate, să-şi păstreze specificul cultural şi confesional. Dacă pentru regimul comunist exilaţii şi emigranţii din ţările de cultură occidentală reprezentau un pericol, iar primul reflex al majorităţii celor rămaşi în ţară la începutul anului 1990 a fost să-i respingă pe motiv că ei „nu au mâncat salam cu soia”, realitatea este că aşa cum emigranţii şi urmaşii lor născuţi acolo au nevoie de sprijinul României ca să-şi prezerve mai uşor identitatea şi România are nevoie de ei pentru lobby-ul pe care aceştia pot să-l facă în ţările ai căror cetăţeni au devenit.

De altfel, la categoria exilaţilor, emigranţilor şi expatriaţilor români din ţările dezvoltate de cultură occidentală, poate ar trebui adăugaţi într-o politică coerentă a Bucureştiului şi comunităţile pe care le putem numi doar românofone, precum saşii, şvabii, landlerii şi alţi etnici germani repatriaţi în Germania şi Austria sau evreii români, care formează ca pondere a patra comunitate din Israel. Afinităţile culturale se pot reflecta în afinităţi politice (lobby pentru România sau simplă informare despre o ţară încă puţin cunoscută în Vest), economice (investiţii) etc.

Oarecum aparte este situaţia românilor din spaţiul ex-sovietic. Vorbim aici de urmaşii basarabenilor colonizaţi în diverse zone ale vechiului imperiu în perioada ţaristă- cei mai excentric aşezaţi fiind românii de pe râul Amur, de la graniţa Manciuriei ruseşti cu Manciuria chineză-, de deportaţii epocii staliniste şi de urmaşii acestora- care, de exemplu, au ajuns să reprezinte a doua naţionalitate după indigeni în Iakuţia, o întinsă republică autonomă siberiană a Rusiei-, de expatriaţii moldoveni care au plecat la muncă în Rusia. Situaţia lor economică este diferită de cea a omologilor lor din ţările occidentale, iar viaţa lor civică, culturală şi confesională este viciată de caracterul poliţienesc al unor state precum Federaţia Rusă şi Kazahstan.

Dar, la un moment dat, chiar şi aceşti români pot construi punţi între România şi ţările în care trăiesc. Apoi, în condiţiile în care procesul de scădere şi de îmbătrânire a populaţiei din ultimul sfert de secol ar putea să continue, la un moment dat România va avea nevoie de imigraţie. Or, dacă atunci când discutăm de reunirea celor două state româneşti invocăm modelul reunificării germane, nu văd de ce nu am apela pe viitor şi la modelul vest-german al repatrierii etnicilor germani din ţările est-europene pentru a suplini pierderile de populaţie datorate celui de-al doilea război mondial. Este clar că nu se va întâmpla prea curând ca standardul de viaţă în Rusia şi în Kazahstan să îl depăşească pe cel din România şi, înainte de a primi pe scară largă imigranţi fără legături cu ţara noastră, este mult mai logic să desfăşurăm programe de repatriere a românilor din spaţiul ex-sovietic, cu atât mai mult cu cât prezenţa  lor în „Siberii de gheaţă” nu a fost o alegere benevolă, ci rezultatul unor deportări brutale. De fapt, nici măcar nu este o idee nouă, despre repatrierea românilor din Siberia se vorbea prin anii 1990, dar atunci, evident, România şi Republica Moldova se aflau într-o situaţie mult mai dificilă decât acum.

II. Românii din jurul graniţelor, consideraţii generale

Cel mai delicat este însă subiectul românilor din jurul graniţelor, atât din imediata vecinătate a acestora, cât şi din zone puţin mai îndepărtate geografic, dar în care aceştia au multe secole de locuire. Românii sunt un popor autohton în Europa de Sud Est, cel mai numeros, care, pe deasupra, au reuşit un miracol istoric: după ce au fost divizaţi timp de o mie de ani între trei sfere de influenţă, ai căror titulari s-au mai schimbat, dar care au existat permanent, au reuşit să evolueze convergent şi, în final, să-şi fructifice politic această convergenţă. Oricât au încercat sovieticii şi nu numai să reclame că România este ultimul imperiu al Europei, ceea ce s-a finalizat în 1918 nu a fost un accident istoric, nici un act de imperialism, ci reunirea unei naţiuni ca urmare a prăbuşirii imperiilor multinaţionale. Evident, românii netrăind pe o insulă, desenarea graniţelor în anii 1919-1920 nu a avut cum să fie perfectă (realitatea este, de exemplu, că la Trianon, oricât urlă revizionismul teritorial maghiar, România a pierdut, nu a câştigat teritorii), iar persistenţa uneia dintre cele trei sfere de influenţă imperiale a condus la realitatea actuală a două state româneşti separate şi a şi mai multe teritorii istorice româneşti care se află între graniţele unor terţe ţări.

Până la un punct, teama vecinilor care îi determină pe toţi, aproape fără excepţie, să ducă politici de deznaţionalizare forţată a minorităţilor româneşti, sau să recurgă la tactici mai perverse, de inventare a unor false identităţi moldoveneşti sau vlahe, este de înţeles, dar nu este şi de acceptat. Aşa cum noi realizăm că trăim într-o lume în care modificarea graniţelor prin forţă nu mai are ce căuta, dacă vrem să punem capăt o dată pentru totdeauna războaielor, pe care progresul tehnico-ştiinţific le-a făcut extrem de distructive, şi că decupajele etnice sau teritorial-istorice perfecte nu sunt posibile, mai ales că în zonele de graniţă, zone de intrepătrundere, structura demografică oricum fluctuează de-a lungul timpului, atunci şi vecinii noştri trebuie să înţeleagă că drepturile omului şi spirirul unei bune vecinătăţi, dacă nu altceva, îi obligă să permită şi chiar să încurajeze dreptul tuturor locuitorilor de a-şi cultiva propria identitate lingvistică, culturală şi confesională.

III. Naţionalism primitiv versus corectitudine politică

Poate că este locul aici să dau o replică la două curente de idei care se manifestă periodic în ţara noastră. Pe de o parte, avem naţionalismul defensiv de tradiţie ceauşist-vadimistă, propriu celor care afirmă că România nu ar trebui să acorde drepturi lingvistice şi culturale minoritarilor de pe teritoriul său („trăieşti în România, vorbeşti româneşte”) şi, implicit, să nu pretindă drepturi similare pentru etnicii români din ţările vecine. Cel mai des, proponenţii acestei mentalităţi vin cu exemplul Franţei, o ţară care după Revoluţia din 1789 a mascat şovinismul cel mai pur sub  conceptul de naţiune civică, în care contează cetăţenia şi nu originea etnică sau identitatea culturală. Însă, aşa cum am spus şi altă dată, singurele naţiuni civice autentice sunt cele de imigranţi, de pe alte continente, acest sistem nefiind însă propriu Europei, un continent ale cărui popoare au rădăcini care coboară în profunzimea istoriei uneori şi cu zece milenii în urmă. Şi, ca dovadă, inclusiv Franţa a introdus limbile regionale în sistemul său de învăţământ, acestea fiind în prezent materii de bacalaureat.

De fapt, negaţioniştii drepturilor minoritare manifestă o reacţie la extremismul maghiar, uitând însă că nu toţi maghiarii din România aderă la acea agendă revizionistă şi că există alte minorităţi importante pe care exact atitudinea liberală tradiţională a statului român le-a loializat faţă de acesta. Tocmai pentru că le-am respectat limba, credinţa şi cultura, noi nu avem o problemă cu turcii şi tătarii dobrogeni, aşa cum au vecinii bulgari, cu ruşii lipoveni, cu ucrainenii, sârbii ori cu germanii cândva foarte numeroşi. În realitate, frustrarea unei părţi a minorităţii maghiare vine din faptul că, după ce timp de aproximativ un mileniu a dominat politic majoritatea românească, s-a trezit transformată de modernitate într-o minoritate etnică pe teritoriul statului naţional român. Ca dovadă, la ceangăi, care trăiesc într-o regiune ce nu a fost controlată politic de o nobilime maghiară, nu apare aceeaşi tentaţie a autonomismului şi separatismului. Exact acelaşi complex al fostului stăpân îl vedem manifestându-se şi la acei ruşi din Republica Moldova care refuză să înveţe limba română şi care se simt chiar mândri să se considere ocupanţi, atitudine ce contrastează la modul absolut cu cea a ruşilor lipoveni din România.

Ar fi, prin urmare, fundamental greşit ca, plecând de la nişte cazuri particulare, România sa renunţe la o politică care nu e numai în ton cu vremurile, dar şi cu bunul simţ. Iritarea pe care extremismul maghiar o provoacă va înceta atunci când clasa politică românească va învăţa să separe acceptabilul de inacceptabil şi nu va mai căuta cu orice preţ o stabilitate guvernamentală dedicată strict propăşirii proprii şi a clientelei economice, când va exista cu adevărat din nou un proiect de ţară.

Cel de-al doilea curent la care trebuie să mă refer aici este cel al aşa-zisei corectitudini politice. Este vorba de cei care promovează extinderea drepturilor minorităţilor de tot felul în interiorul statului, dar condamnă orice demers de sprijinire a minorităţilor româneşti din jurul graniţelor drept naţionalism. Există multe fracturi logice în acest curent de gândire. Astfel, se condamnă naţionalismul ca o doctrină falsă de secol XIX, care a condus la războaiele mondiale şi la alte atrocităţi, dar se încurajează la nivelul minorităţilor etnice din România exact acest tip de naţionalism primitiv, ce absolutizează comunitatea etnică, subordonează individul şi tinde spre segregare teritorială şi nu numai.

De asemenea, se vorbeşte despre diversitate, dar asumarea şi manifestarea identităţii româneşti este taxată din nou drept naţionalism şi condamnată. Păi, dacă identitatea naţională nu este o parte fundamentală a identităţii individuale, unde mai este diversitatea umană pe care corectitudinea politică îşi propune să o apere? Identitatea naţională înseamnă limbă, cultură, religie, unde este cazul, şi prin urmare conferă mult mai mult conţinut persoanei decât identitatea socială şi profesională, geografică, de opinie politică, de gen sau de orientare sexuală etc. Tocmai pentru că se erijează în apărători ai diversităţii şi ai solidarităţii umane, corifeii corectitudinii politice ar trebui să fie primii care să promoveze drepturile românilor din jurul graniţelor şi legăturile culturale ale acestora cu patria istorică.

IV. Ce înseamnă de fapt drepturile minoritare

De fapt, la ce mă refer când vorbesc despre drepturile românilor din jurul graniţelor? Păi, în primul rând la tratamentul egal al acestora cu toţi cetăţenii statelor unde se găsesc. Apoi, este vorba de setul de drepturi specifice, referitoare la folosirea limbii în viaţa privată şi publică, la existenţa publicaţiilor în limba română, periodice sau nu, atât în formele tradiţionale tipărite cât şi în cele electronice, la existenţa învăţământului de stat în limba proprie, a dublei inscripţionări, a serviciului religios în limba română, a posibilităţii de a se asocia în entităţi culturale, civice şi politice, la autonomia locală (nu însă sub forma unor bantustane etnice, promovată deopotrivă de iredentişti şi de adepţii corectitudinii politice), la organizarea festivalurilor de cultură română, la existenţa unor contacte permanente şi neviciate cu România şi cu Republica Moldova, eventual chiar şi la reprezentarea parlamentară, după modelul aplicat în România (deşi am rezervele mele faţă de această ultimă practică). Pe scurt, vreau ca românul din Ucraina, Ungaria sau Serbia să se bucure acolo de exact aceleaşi drepturi specifice de care beneficiază ucraineanul, maghiarul sau sârbul din România.

            Desigur, există cu siguranţă şi pragmaticii care se pot întreba ce folos au locuitorii României sau ai Republicii Moldova dacă minoritarii români din ţările vecine ar dobândi toate aceste drepturi. În primul rând, aceşti oameni sunt legaţi de ambele realităţi, cea a culturii patriei istorice şi cea a statului în care rezidează, putând facilita comunicarea transfrontalieră şi compensa înstrăinarea care s-a produs între vecini în lunga perioadă în care graniţele au fost prea puţin permeabile. Apoi, să nu uităm că civilizaţia şi cultura românească nu se făuresc doar la Bucureşti, Chişinău, Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Craiova, Sibiu, Braşov, Bacău, Galaţi, Oradea, Bălţi, Cahul,  Suceava etc., ci şi la Cernăuţi, Ujgorod, Odesa, Gyula (Jula), Seghedin, Vârşeţ, Bor (Slatina), Vidin şi, de ce nu, Cruşova, Moscopole sau Metsovo (Aminciu). Tot aşa cum istoria noastră nu se reduce de fapt doar la ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul unuia sau altuia dintre voievodatele, despotatele şi principatele ce au ajuns să compună România, ci conţine fapte, oameni şi inovaţii culturale care au avut loc în largul cuprins al Peninsulei Balcanice, al Europei Centrale şi al Europei de Est, determinând un loc al românilor în istoria continentului mult mai proeminent decât pare la prima vedere, mai ales unora dintre istoricii noştri „demitizatori”.

V. Origini

            Arealul iniţial al poporului român, după terminarea primului val de migraţii de la cumpăna Antichităţii cu Evul Mediu şi la capătul etnogenezei româneşti, poate fi dedus din aria de răspândire a ceea ce arheologii au numit cultura Dridu. Produs între secolele VIII-XI, materialul arheologic al culturii Dridu probează o legătură genetică cu materialul arheologic anterior, atribuit elementelui romanic de la Dunărea de Jos, despre a cărui limbă avem o mărturie de la finalul secolului al VI-lea în celebrul episod „torna, torna, fratre”, iar a cărui prezenţă în spaţiul nord-dunărean în exact aceeaşi perioadă este clar atestată în tratatul militar romano-bizantin „Strategicon” scris în anul 602, chiar anul prăbuşirii graniţei dunărene a Imperiului Roman de Răsărit. La rândul său, arheologia romanicilor din secolele IV-VII face legătura cu civilizaţia materială a dacilor şi cu influenţele imperiale romane din perioada secolelor I-VI.

Revenind la cultura Dridu, trebuie să observăm că la nivelul secolului al VIII-lea răspândirea acesteia includea întreg spaţiul nord-dunărean circumscris arcului carpatic, de la râul Nistru în est la râul Tisa în vest, dar se prelungea şi dincolo de Dunăre în două zone importante: una la Dunărea de Jos până în Munţii Balcani şi o alta în Panonia, de la Dunărea Mijlocie până la râul Drava, multe descoperiri fiind făcute în jurul lacului Balaton.

            În secolele următoare, purtătorii culturii Dridu şi urmaşii acestora încep să apară în documentele istorice sub numele de provenienţă germanică de vlahi şi numeroasele derivate ale acestuia: blahi, vlaho-rinchini, vlasi, blasi, volohi, olahi, Ulakes, bolohoveni, Iflak, valahi, maurovlahi, cuţovlahi, moldo-vlahi etc., unii termeni având o valoare generală, alţii desemnând doar anumite segmente ale poporului vlah. Şi chiar dacă unii istorici moderni încearcă să nege aceasta, este clar din izvoarele medievale că avem de-a face cu românii, un singur popor vorbind cam aceeaşi limbă romanică, indiferent de variaţiunile regionale.

            În condiţiile în care, chiar la finalul primului val de migraţii, avarii, bulgarii dar, mai ales, slavii s-au aşezat masiv în arealul timpuriu românesc şi un al doilea mare val de migraţii a debutat cu sosirea ungurilor în pusta panonică în anii 896-900, urmaţi de pecenegi, uzi, cumani şi mongoli, construcţia statală de tip feudal a reprezentat la români un proces foarte lent. El s-a finalizat de-abia în secolul al XIV-lea, astfel că în unele regiuni periferice a avut loc un fenomen de asimilare a populaţiei autohtone româneşti, iar în altele un fenomen de dispersie, care a condus la apariţia unor concentrări româneşti în zone ceva mai îndepărtate de arealul iniţial. La acest al doilea fenomen a contribuit şi mobilitatea specifică unor comunităţi transhumante de oieri. Concomitent, în zonele nucleare dintre Nistru şi Tisa inferioară s-a produs o asimilare inversă, a slavilor şi cumanilor de către autohtonii români. Astfel că, atunci când regatul maghiar creează Voievodatul Transilvaniei în anul 1176 şi când, în secolul al XIV-lea, stătuleţele feudale timpurii de la est şi sud de Carpaţi se unifică în statele medievale ale Ţării Româneşti (Valahiei), Podunaviei (Dobrogea) şi Moldovei, deja putem vorbi şi de românii din jurul graniţelor, care puteau fi întâlniţi în număr mare în Peninsula Balcanică, dincolo de Nistru ori în Carpaţii Nordici.

            La ora actuală, unii apreciază numărul românilor din jurul graniţelor României şi ale Republicii Moldova chiar şi la şase-şapte milioane, dar această cifră pare totuşi exagerată. Este însă foarte greu de spus exact câţi sunt, pentru că după multele decenii de presiuni din partea statelor vecine României, unii nu-şi declară la recensăminte o identitate românească sau sinonimă (moldoveni, vlahi), iar alţii pur şi simplu nu sunt înregistraţi. De prea multe ori rezultele oficiale ale unor recensăminte sunt pur şi simplu scrise pe colţul biroului, prin cabinete guvernamentale. De asemenea, chiar dacă la un moment dat s-a ştiut o cifră certă, este hazardat să presupui că toţi urmaşii biologici ai acelor români de mai demult se identifică şi acum drept români. Cunosc la mâna întâi fenomenul: propriul meu bunic matern era şvab şi un străbunic din partea tatălui era tot german romano-catolic, dar eu nu mă identific ca german, fiind mai ataşat de ascendenţa mea românească.

VI. Românii din Ucraina

            Ucraina adăposteşte poate cea mai importantă minoritate românească. Vorbim aici oficial de circa o jumătate de milion de români, trăitori atât în teritorii istorice româneşti, cât şi provenind din vechile comunităţi de români din jurul graniţelor, care împreună formează a doua minoritate naţională a ţării după etnicii ruşi. Cel mai numeros grup este cel din regiunea Cernăuţi, creată în cadrul Ucrainei Sovietice la 2 august 1940 prin comasarea unor teritorii smulse României în aceeaşi vară. Găsim aici Bucovina de Nord, parte istorică a Voievodatului Moldovei, anexată împreună cu restul Bucovinei în 1775 de către Habsburgi, provincia proclamându-şi Unirea cu România la 28 Noiembrie 1918. De asemenea, tot în cadrul regiunii Cernăuţi se află judeţul Hotin din nordul Basarabiei, o altă parte istorică a Moldovei, devenit raia otomană în 1713 şi anexat Rusiei în 1812, parte a Unirii Basarabiei cu România la 27 Martie 1918. În fine, regiunea Cernăuţi include şi Ţinutul Herţei, actual raion populat şi acum aproape în exclusivitate de români, care a fost tot timpul parte a Principatului Moldovei şi a statului succesor România, adăugat teritoriilor ocupate de sovietici la 28 iunie 1940 printr-o interpretare abuzivă a hărţii şi cu preţul primei bătălii purtate de militari români în al doilea război mondial.

            Tot în vestul Ucrainei se află un alt teritoriu istoric românesc, în care trăiesc şi azi câteva zeci de mii de români, care chiar şi în perioada sovietică erau recenzaţi ca români, deşi erau puşi să înveţe după manuale în „limba moldovenească”. Este vorba de Maramureşul de Nord, inclus regiunii Transcarpatia cu capitala la Ujgorod. Parte din vechiul Voievodat al Maramureşului cu cele şapte cnezate ale sale, cea mai întinsă formaţiune autonomă românească din cadrul regatului maghiar, în Maramureşul de Nord se află vechea curte domnească a lui Dragoş Vodă, întâiul descălecător al Moldovei medievale. De altfel, regiunea Maramureşului de Nord este una dintre cele care ilustrează ceea ce am spus mai devreme: că la Trianon România a pierdut, nu a câştigat teritorii. În ciuda unei lupte diplomatice dure date de Ionel Brătianu, această zonă, ce participase prin delegaţii săi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, a fost atribuită Cehoslovaciei. Este adevărat că, în timpul apartenenţei la Cehoslovacia, drepturile românilor au fost respectate. Însă, în mai 1945, sub pretextul reunirii tuturor ucrainenilor între graniţele Ucrainei Sovietice, Transcarpatia a fost transferată de Cehoslovacia către URSS.

            Mutându-ne în sudul Ucrainei, descoperim o regiune cu o situaţie mixtă: Odesa. Pe de o parte, la 2 august 1940 acestei regiuni i-a fost alipit Bugeacul, sudul Basarabiei istorice, teritoriu care de-a lungul timpului a aparţinut Ţării Româneşti, Moldovei, Imperiului Otoman şi, din 1812, Rusiei. În 1856 o parte din Bugeac şi din sudul actualei Republici Moldova a fost retrocedat Principatului Moldovei, devenind parte a nou constituitului stat România ca efect al Micii Uniri de la 24 Ianuarie 1859. Această situaţie a durat până în 1878, când Rusia a impus o nouă anexare întregului teritoriu până la Prut şi Dunăre prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin. La 27 Martie 1918, întreaga provincie a redevenit parte a României, Uniunea Sovietică instalându-se în zonă în condiţiile cunoscute ale celui de-al doilea război mondial. Dincolo de Nistru se situează o zonă care nu a aparţinut politic niciodată Moldovei, aflându-se doar sporadic sub autoritatea unor domnitori moldoveni ca delegaţi ai puterii suzerane otomane, dar în care populaţii româneşti au fost cam tot timpul prezente, începând chiar cu secolul al XI-lea şi până la colonizările efectuate după instalarea Rusiei în regiune, în 1792. Inclusiv oraşul Odesa are un cartier istoric întemeiat de colonişti români, Moldovanka. Regiunea Odesa este astfel a doua în clasamentul repartizării demografice a populaţiei româneşti din Ucraina.

            Nu ne putem îndepărta de Odesa fără a menţiona satele de români răspândite dincolo de Nistru până spre pragurile Niprului. Unii au ajuns aici cu turmele de oi încă de prin secolul al XI-lea sau chiar mai devreme. „Oguz Name”, cea mai veche cronică turcească, relatează un război în secolul al IX-lea între cumani şi ruşii timpurii (adică slavii răsăriteni pe care varegii, vikingii suedezi, îi numiseră generic Rus), ultimii avându-i ca aliaţi pe Ulakes (vlahi), poporul din Ulak ili (ţara vlahă), localizată la vest de teritoriile rusine. Este probabil prima atestare documentară a românilor din nordul Dunării, după relatările despre „romanii” din teritoriul controlat de Attila în secolul al V-lea şi referirea din anul 602 din „Strategicon” (despre care am vorbit mai sus). Cum cronicarul turcoman nu indică limitele geografice ale Ulak ili, este posibil să avem de-a face şi cu prima atestare scrisă a existenţei românilor transnistreni. În secolul al XI-lea, „Povestea oştirii cneazului Igor” aminteşte de o ţară a bolohovenilor, formaţiune statală care cuprindea părţi din viitoarea Moldovă, dar şi teritorii de dincolo de Nistru.

Noi colonizări de populaţie românească au fost efectuate de domnitorii moldoveni împroprietăriţi de regii polonezi cu moşii în aceste ţinuturi, ori acţionând ca delegaţi ai autorităţii otomane. În fine, în secolele XVI-XVIII există români care participă la construcţia şi viaţa formaţiunii cazacilor zaporojeni de la pragurile Niprului, cea care a consacrat termenul de Ucraina, unele nume fiind faimoase (Ioan Nicoară Potcoavă, Ioan Grigore Lobodă, Ioan Sârcu etc.). Pe măsură ce autoritatea Rusiei s-a extins în ceea ce mai întâi ţarii şi acum Putin numesc Novorossia (Rusia Nouă), la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea St. Petersburgul a fost cel care a colonizat şi români în regiunile acestea din nordul Mării Negre. Astăzi, acei etnici români care au reuşit să reziste presiunilor rusificante din ultimele două secole şi celor ucrainizante din ultimele două decenii pot fi întâlniţi în regiunile Mikolaiv (Nikolaev), Herson, Kirovograd, regiuni ameninţate în mod direct, ca şi Odesa, de o eventuală escaladare a conflictului separatist din Doneţk şi Lugansk.

            În Crimeea, românii au o locuire mai veche decât ruşii ce-şi revendică azi peninsula (nume de persoane cu rezonanţă românească apar în documentele coloniilor genoveze de aici încă din secolul al XIV-lea). Chiar dacă o parte din cei care locuiesc acum acolo au venit în perioada sovietică, o prezenţă românească există în regiune încă din zilele Hanatului Hoardei de Aur şi a Hanatului Crimeii, dacă nu şi de mai devreme.

Alte comunităţi izolate care vorbesc limba română pot fi găsite în vestul Ucrainei, la poalele Carpaţilor Păduroşi (Poroscovo, Vaşniţa, Obova), fiind rămăşiţe ale populaţiei medievale a volohilor, cândva destul de numeroasă în această zonă. Graiul vorbit de aceştia prezintă un interes lingvistic ridicat, fiind o versiune veche a dialectului dacoromân, propriu tuturor românilor carpato-dunăreni.

Pe de altă parte, nu putem încheia cu Ucraina fără a menţiona existenţa în prezent a unei importante comunităţi româneşti în chiar capitala Kiev.

            Politica Ucrainei vizavi de minoritatea românească, ca şi de minorităţile etnice în general, poate doar cu excepţia ruşilor, a fost, de la obţinerea independenţei în 1991, una chiar mai agresivă decât cea a Uniunii Sovietice (asupra căreia nu mai insist, este destul de bine cunoscută).  A continuat practica sovietică a operării cu două presupuse etnii distincte, românii şi moldovenii, pentru a diminua de fapt ponderea naţionalităţii româneşti şi pentru a o descuraja în a stabili legături cu România. În schimb, a crescut presiunea ucrainizantă, inclusiv în acele regiuni din sudul Ucrainei unde se practica în perioada sovietică o politică rusificantă. Numărul şcolilor româneşti a scăzut; de exemplu, dacă în 1997, când a fost semnat tratatul de bază româno-ucrainean, funcţionau în regiunea Odesa optsprezece şcoli româneşti, în prezent numărul acestora s-a redus la cinci.

De fapt, niciuna dintre prevederile tratatului din 1997 privind regimul celor două minorităţi nu a fost aplicată de Ucraina, cu toate că prin acest tratat România a recunoscut finalmente cu subiect şi predicat graniţa post-belică. Nici măcar aspiraţiile pro-europene ale unei mari părţi a poporului ucrainean nu au adus o îmbunătăţire; mai mult, după revoluţia portocalie din 2004 regimul minorităţilor s-a înăsprit, Iulia Timoşenko dorind chiar să închidă toate şcolile româneşti, iar revoluţia Euro-Maidanului din 2013-2014 s-a remarcat cu acea total neinspirată idee de abrogare a legii limbilor regionale, ceea ce a turnat gaz pe focul separatismului pro-rus. Oarecum paradoxal, dar perfect de înţeles dacă analizăm întregul peisaj politic regional, cel care a ameliorat regimul minorităţilor, inclusiv al minorităţii româneşti, a fost regimul dictatorial manevrat de Moscova al fostului preşedinte Victor Ianukovici.

VII. Românii din Ungaria

            Cotinuând spre vest turul ţărilor limitrofe României, ajungem la vechea noastra prietenă, Ungaria. Relaţia este una foarte veche, căci, la momentul sosirii maghiarilor în anii 896-900, românii reprezentau una dintre populaţiile găsite de aceştia în câmpia panonică, alături de slavi şi de bulgarii turcomani. Pe lângă descoperirile specifice culturii Dridu, despre care am făcut vorbire mai devreme, vin să consolideze această constatare atât „Povestea vremurilor de demult”, cunoscută si drept cronica lui Nestor, cea mai veche cronică rusească, cât şi lucrarea cronicarului maghiar Simon de Keza, „Gesta Hungarorum et Hunnorum” („Faptele ungurilor şi ale hunilor”). O altă cronică maghiară şi mai veche, cea a notarului anonim al regelui Bela, „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”), relatează chiar destul de amănunţit ciocnirile dintre invadatori şi „ducatele” lui Salanus, dintre Tisa şi Dunăre, Menumorut, dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa,  Glad, de pe teritoriul Banatului de mai târziu, şi Gelu „un oarecare român” („Gelou quidam Blachus”) din Podişul Transilvaniei. În cazul ultimului dintre aceste „ducate” notarul anonim face şi o descriere demografică, specificând că era populat de români şi de slavi. Corelând diversele surse documentare cu descoperirile arheologice, putem estima că la cumpăna secolelor IX-X structura etnică şi a celorlalte „ducate” amintite era similară compoziţiei etnice atestate scriptic pentru Panonia şi Transilvania.

De altfel, în timp ce „ducatele” lui Salanus şi Menumorut sunt destul de repede absorbite în statul creat de maghiari în Panonia, lucru deductibil şi din prezenţa confirmată arheologic în secolul X a secuilor în Crişana, „ducatele” din Banat şi Transilvania se menţin până după anul 1000, când are loc o nouă confruntare, de data asta cu regele creştinator Ştefan I (Sfântul Ştefan), asupra căreia dau detalii tot notarul anonim, precum şi un text intitulat „Legenda Sfântului Gerard” (Gerard fiind primul episcop romano-catolic din Banat, în vremea domniei acestui prim rege al Ungariei, martirizat la Buda în timpul unei revolte a maghiarilor păgâni). Avangardă a cuceririi maghiare, secuii se stabilesc în secolul al XI-lea pe Târnave, pentru ca în secolul al XII-lea să se aşeze definitiv în teritoriul lor actual de la izvoarele Mureşului şi Oltului, în centrul României. După ce în 1113 regatul maghiar încearcă fără succes să stabilească un principat în Transilvania, în anul 1176, prin crearea Voievodatului Transilvaniei, putem considera cucerirea încheiată (chiar dacă anumite regiuni de la poalele Carpaţilor Orientali şi Meridionali, din care multe vor păstra o largă autonomie, ajung în stăpânirea coroanei maghiare de-abia după anul 1200).

Cam aceasta este şi perioada în care românii timpurii de la vest de Tisa, ca şi ceilalţi locuitori ai regiunii, se asimilează în masa poporului maghiar aşa cum îl ştim noi, nu însă fără să lase urme durabile în aspectul fizic, în obiceiurile şi în limba acestuia. De fapt, în lexicul ungar cuvintele cu etimologie germanică, slavă şi românească sunt mai numeroase decât cele moştenite din vechea limbă fino-ugrică, tot astfel cum din punct de vedere genetic doar o minoritate a ungurilor perpetuează haplogrupurile strămoşilor veniţi de la poalele Munţilor Ural.

Cu totul alta a fost istoria la est de Tisa. Aceste zone nu numai că s-au bucurat de un statut de autonomie până la divizarea Ungariei între otomani şi Habsburgi în 1541, când, cu excepţia Banatului şi a părţilor din Crişana anexate de Imperiul Otoman în 1552, au dobândit statutul unui principat cvasiindependent, dar prin politica arogantă şi de-a dreptul rasistă a nobilimii maghiare s-a produs un fenomen de consolidare a identităţii româneşti. Secolele în care românii, deşi majoritari, au fost trataţi precum negrii în Africa de Sud în perioada Apartheid-ului, au avut drept consecinţă primele manifestări coerente ale unei doctrine naţionale româneşti în secolul al XVIII-lea, începând cu activitatea mitropolitului greco-catolic Inochentie Micu, continuând cu Supplex Libellus Valachorum (1791) şi terminând cu Şcoala Ardeleană, la începutul veacului următor. Chiar dacă după 1821 epicentrul afirmării naţiunii române s-a mutat peste Carpaţi, Transilvania, Banatul şi Crişana au continuat să contribuie şi să fie parte a acestei construcţii, ajungându-se la momentul culminant de la 1 Decembrie 1918, când românii din teritoriile atribuite Ungariei în cadrul dublei monarhii îşi proclamă Unirea cu România.

Traiectoria exactă a graniţei a fost stabilită prin Tratatul de la Trianon, în 1920. S-a operat atunci un decupaj etnic, lăsând o parte a Crişanei istorice în componenţa Ungariei. În mileniul scurs de la luptele dintre conducătorul local Menumorut şi conducătorul maghiar Arpad, structura etnică a părţii vestice a Crişanei se schimbase în defavoarea românilor, care tinseseră să se retragă spre zone unde opresiunea din partea feudalilor era mai puţin accentuată. Odată cu acest decupaj teritorial au rămas în afara statului român şi câteva zeci de mii de etnici români, majoritari în unele localităţi precum oraşul Gyula (Jula) şi o serie de comune de la graniţa cu România, dar prezenţi în număr destul de mare şi la Budapesta.

Regimurile care au urmat, cel naţionalist revizionist al lui Horthy, dar şi cel comunist, au pus o puternică presiune maghiarizantă asupra etnicilor români, în timp ce liberalizarea care a urmat anului 1989 a fost una mai mult formală, necesară Ungariei pentru a putea pretinde la rândul său drepturi pentru maghiarii din ţările vecine. Este relevant faptul că, în anul 2007, când s-a înfiinţat Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, şedinţa acesteia s-a ţinut în limba maghiară, deşi deputaţii care erau într-adevăr români au cerut ca lucrările să se desfăşoare în limba română.

O puternică lovitură pentru românii din Ungaria a venit din păcate şi din România, în anul 1948, când a fost desfiinţată Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), act care i-a împins pe românii greco-catolici din Ungaria către biserica romano-catolică, care în această ţară este de limbă maghiară. Acest fapt i-a făcut mai susceptibili faţă de presiunea maghiarizantă, astfel că atunci când, în 1989-1990, s-a refăcut biserica greco-catolică românească, nu s-au mai refăcut şi eparhiile din Ungaria. Singurul element românesc care a putut să reziste ceva mai bine deznaţionalizării forţate a fost cel ortodox. Oficial, în Ungaria trăiesc circa opt mii de etnici români (puţin sub opt mii declaraţi de etnie română, cam opt mii cinci sute cu limba română declarată ca limbă maternă), din care circa cinci mii şase sute creştini ortodocşi. Sursele din interiorul comunităţii româneşti estimează însă numărul real al minoritarilor români între douăzeci şi douăzeci şi cinci de mii de suflete.

VIII. Românii din Serbia

După Ucraina, cea de-a doua ţară ca număr de minoritari români limitrofă României este Serbia. De fapt, aici avem de-a face cu două populaţii româneşti având destine istorice în bună măsură distincte şi un nivel de recunoaştere fundamental diferit. Pe de o parte sunt cele câteva zeci de mii de români din Banatul de Vest, din părţi ale fostelor comitate Caraş şi Torontal, a căror soartă seamănă cu cea a românilor din Maramureşul de Nord şi din vestul Crişanei. Teritoriu istoric românesc, ai cărui locuitori români au declarat Unirea cu România la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, Banatul de Vest a fost atribuit Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, viitoarea Iugoslavie, prin Tratatul de la Trianon din 1920, traiectoria graniţei fiind stabilită definitiv printr-un schimb de teritorii în anul 1924. S-a luat în calcul pentru această atribuire în parte ponderea populaţiei sârbeşti, destul de discutabilă însă într-o zonă cu caracter multietnic, în afară de români şi sârbi trăind aici şi maghiari, slovaci, ucraineni şi germani şvabi. Motivul principal l-a reprezentat însă ideea de a crea un tampon pentru capitala Belgrad, care prin aşezarea ei pe Dunăre era un oraş de frontieră. Dincolo de asta, Serbia nu avea justificări istorice ale pretenţiilor sale în Banat, manifestate destul de agresiv în anul 1918, nimic mai mult decât o alipire a Banatului şi a Voivodinei într-o provincie comună a Imperiului Habsburgic pentru o scurtă perioadă, între 1849 şi 1863.

Ţinând seama însă de faptul că românii bănăţeni intrau în componenţa Iugoslaviei cu o elită intelectuală proprie, cu o conştiinţă naţională bine formată, cu legături deja tradiţionale cu România şi cu un set de drepturi ce le fuseseră respectate chiar şi în perioada austro-ungară (1867-1918), în ciuda naţionalismului său nu o dată agresiv, Belgradul s-a văzut obligat să le menţină şcolile şi publicaţiile şi să le respecte apartenenţa la Biserica Ortodoxă Română. Iar după cel de-al doilea război mondial, când Tito a creat Regiunea Autonomă Voivodina în cadrul Serbiei, căreia i-a inclus şi Banatul de Vest, guvernul comunist a acordat limbii române statut oficial alături de sârbă, maghiară, slovacă şi ucraineană. În urma acestei comasări, de drepturile românilor din Banatul de Vest au beneficiat şi românii de la vest de Tisa, din Voivodina propriu-zisă.

Asta nu înseamnă însă că totul a fost ireproşabil: în anii ’50, în perioada disputelor cu Stalin, la fel cum guvernul comunist de la Bucureşti îi persecuta pe bănăţenii suspectaţi de titoism şi guvernul comunist iugoslav îi persecuta pe românii din Voivodina bănuiţi de simpatii pro-române. Iar în 1989, când Miloşevici a retras statutul de autonomie al Voivodinei şi al Kosovo, presiunea deznaţionalizantă asupra românilor bănăţeni a crescut.

Cu totul alta şi mult mai dramatică este însă situaţia românilor din Valea Timocului, mult mai numeroşi decât cei din Banatul de Vest. Vorbim aici de cel mai important grup compact de populaţie românească de pe malul sudic al Dunării, cu excepţia Dobrogei, care ocupă de secole zona situată între oraşul bulgar Vidin şi râul Morava din Serbia centrală. Cea mai mare parte a acestei regiuni face parte din statul sârb încă de la constituirea acestuia la începutul secolului al XIX-lea, iar numărul românilor majoritari în respectiva regiune a Serbiei se ridică în prezent la circa trei sute de mii de persoane. Cifra exactă e greu de ştiut în condiţiile în care, în mod constant, autorităţile sârbe au refuzat să îi înregistreze pe aceşti români altfel decât ca sârbi.

În ce priveşte originile acestei populaţii ele sunt destul de controversate, unii atribuind prezenţa lor în sudul Dunării unei emigraţii târzii, în secolul al XVIII-lea, după desfiinţarea iobăgiei în Ţara Românească de către Constantin Mavrocordat, în timp ce alţii insistă asupra originii lor autohtone, din populaţia indigenă romanizată a Daciei Ripensis. Stolnicul Constantin Cantacuzino, în secolul al XVII-lea, le atribuia românilor din Valea Timocului un rol în descălecatele ce ar fi dus la constituirea Ţării Româneşti. Cert este însă un fapt, şi anume că documentele de cancelarie ale statului medieval sârb fac dovada existenţei vlahilor pe teritoriul său.

Ei bine, timp de două sute de ani, românii timoceni nu au primit aproape nicio recunoaştere din partea statului sârb, încercându-se constant asimilarea lor forţată. De-abia din perioada domniei lui Carol I (1866-1914) şi până la al doilea război mondial s-au creat cu sprijinul României unele breşe in favoarea afirmării identităţii româneşti, însă în perioada post-belică acelaşi Tito care acorda statut de limbă oficială în Voivodina limbii române a închis toate şcolile şi publicaţiile româneşti din Valea Timocului. Mai recent, prin părintele Boian Alexandrovici, a apărut în Valea Timocului o mişcare pentru deschiderea de biserici aparţinătoare de Patriarhia de la Bucureşti şi s-a întemeiat un Protopopiat al Daciei Ripensis, nucleu al unei viitoare episcopii (în perfectă conformitate cu Convenţia cadru dintre Serbia şi România privind protecţia reciprocă a minorităţilor sârbă şi română). Pe de altă parte, în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, Serbia s-a văzut nevoită să facă unii paşi către recunoaşterea românilor din Valea Timocului.

Din păcate însă, deşi Miloşevici a fost înlăturat printr-o revoluţie în anul 2000, Serbia nu s-a dezbărat încă de şovinism. În ciuda reformelor la care este obligată, în Serbia nu au lipsit acţiunile de intimidare la adresa românilor timoceni, mergând de la focuri de armă trase noaptea în direcţia caselor unor lideri români, până la interogarea de către serviciile de informaţii a enoriaşilor români participanţi la consacrarea locurilor pentru viitoare biserici româneşti.

Atacul sârbesc se manifestă şi printr-o încercare de acreditare a unei false identităţi vlahe, după modelul aplicat anterior de sovietici în Transnistria şi Basarabia cu aşa-zisa naţionalitate şi limbă „moldovenească”. Deşi întotdeauna românii timoceni s-au autoidentificat drept „rumâni” sau „români”, iar graiul vorbit de ei este exact dialectul dacoromân în uz şi la nord de Dunăre, autorităţile sârbe duc campanii ca aceştia să se declare „vlahi” şi să contrapună identitatea vlahă celei româneşti, deşi este evident încă de la primele utilizări ale acestui termen în Evul Mediu că el este sinonim cu român (şi devine şi mai caraghios dacă luăm în considerare că Valea Timocului se învecinează direct cu un teritoriu care s-a numit până în secolul al XIX-lea Valahia şi care a jucat alături de Moldova rolul de fondator al statului numit România). Cultivarea „vlahismului” în Serbia a început încă din perioada comunistă, dar a ajuns în prezent să se manifeste prin tentativa de a standardiza o limbă „vlahă” cu o ortografie diferită de cea română. Acest „vlahism” sârbesc contează pe atitudinea confuză pe care o au autorităţile specializate ale Uniunii Europene faţă de distincţiile dintre limbă, dialect şi grai şi dintre identitatea etnică şi cea regională. Se pare că lecţia „moldoveniştilor” sovietici din anii 1920, care au încercat şi ei fără succes o standardizare a limbii române diferită de limba română literară, nu a fost învăţată şi la Belgrad.

IX. Românii din Bulgaria

„Vlahismul” loveşte de altfel, chiar dacă în forme mai puţin agresive, şi în Bulgaria. Numărul exact al românilor de aici este greu de cunoscut din cauza reticenţei autorităţilor bulgare de a înregistra oficial românii ca români sau chiar  şi ca vlahi, ceea ce se reflectă în lipsa educaţiei în limba română, dar este cert că vorbim de o cifră de ordinul zecilor de mii. Discutăm în Bulgaria de două grupuri distincte: vorbitori de dialect dacoromân în regiunile limitrofe Dunării, formând comunităţi compacte între graniţa sârbă şi Ruse, dintre care cel mai însemnat este cel din jurul Vidinului, de fapt grupa răsăriteană a românilor timoceni, şi vorbitori de dialect aromân risipiţi în sud-vestul Bulgariei (Blagoevgrad, Peştera), pe valea Mariţei, în Munţii Balcani şi în jurul Sofiei. Ambele populaţii sunt reprezentate în plan civic de o serie de ONG-uri.

Aşa cum spuneam mai devreme, nordul Bulgariei de azi a fost parte a arealului de formare a poporului român. După ce în secolul al VII-lea în zonă s-au aşezat masiv slavii şi bulgarii turcomani, s-a produs în secolele următoare o dispersie a populaţiei româneşti, din care o parte s-a asimilat în masa noilor veniţi, transmiţându-le numeroasele elemente de cultură populară identice celor de la nord de Dunăre, iar o altă parte s-a retras către zonele muntoase şi, la un moment dat, a roit către sudul şi vestul Peninsulei Balcanice, formând noi concentrări de populaţie românească. În acest context s-a produs în timp şi diferenţierea dialectală a românilor sud-dunăreni: în timp ce românii din preajma Dunării, precum cei dobrogeni şi cei timoceni, au evoluat convergent cu românii de dincolo de fluviu, cei din sudul şi vestul Balcanilor au evoluat treptat divergent, către celelalte dialecte cunoscute sau pierdute între timp ale limbii române. Acest subiect merită însă o discuţie separată, aşa că voi reveni asupra lui mai încolo.

Cert este că românii medievali au jucat un rol important în istoria Bulgariei, pe care, din motive ce au mai mult de-a face cu politica şi mai puţin cu ştiinţa, istoriografia bulgară încearcă să-l minimalizeze. Astfel, nume de esenţă latină- Sabinus, Paganus- apar printre conducătorii primului imperiu bulgar, mai întâi hanat şi după creştinarea sa ţarat. Vlahii joacă un rol important, consemnat de cronicile bizantine, în confruntările militare dintre ultimul ţar al primului imperiu bulgar, Samuil, şi recuceritorul bizantin al Bulgariei, Vasile al II-lea Bulgaroctonul, dar şi ulterior în luptele dintre bizantini şi pecenegi sau unguri. Între 1185 şi 1201 fraţii Petru, Asan şi Caloian (Asan Ioan cel Frumos sau Ioniţă Asan, cum mai e numit de istoricii români), lideri ai oierilor vlahi din Munţii Balcani, se răscoală împotriva bizantinilor şi întemeiază un „imperiu al bulgarilor, vlahilor şi grecilor”, pe care istoricii români îl numesc şi imperiul româno-bulgar, iar istoricii bulgari îl expediază pur şi simplu drept al doilea imperiu bulgar.

Asupra etnicităţii romanice a dinastiei şi, în general, a vlahilor corespondenţa dintre Asan Caloian (1197-1207) şi papa de la Roma nu lasă nicio umbră de îndoială. Dinastia românească a Asăneştilor se menţine la putere până în 1258, cu o scurtă revenire în 1291, apoi face loc unei noi dinastii, bulgare (Şişman). După ieşirea din scenă a Asăneştilor, statul creat de aceştia devine tot mai mult un stat slavo-bulgar, lucru firesc în condiţiile ponderii numerice a slavo-bulgarilor, locuitori ai zonelor mai joase, unde populaţia este întodeauna mai densă, şi a folosirii ca limbă oficială a limbii slavone (slava veche bisericească), care este derivată direct dintr-o formă timpurie a limbii bulgare. Ulterior, imperiul se scindează în două ţarate distincte, de Târnovo şi de Vidin, care în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea sunt cucerite succesiv de Imperiul Otoman.

Ponderea românilor din Bulgaria a continuat să scadă natural sub secolele de stăpânire otomană, fără însă să se producă o asimilare totală a acestora. Probabil că mai multe efecte negative le-au avut pentru etnicii români politicile asimilaţioniste ale statului bulgar de după 1878 şi, mai ales, de după 1921 (când s-au închis majoritatea şcolilor româneşti; ultima, şcoala românească din Sofia, a fost închisă în 1948). Aceste politici de deznaţionalizare au atins un vârf sub dictatorul comunist Todor Jivkov. În ultimele două decenii şi, mai ales, după aderarea Bulgariei odată cu România, la 1 ianuarie 2007, la Uniunea Europeană, lucrurile s-au îmbunătăţit, dar sunt departe de a fi la standardul oferit de ţara noastră minorităţilor de pe teritoriul său, inclusiv celei bulgare.

X. Aromânii şi meglenoromânii. Aspecte etno-lingvistice

Discutând despre minoritatea românească din Bulgaria facem de altfel tranziţia către subiectul mult mai controversat al populaţiilor românofone din sudul Peninsulei Balcanice, în care unii văd populaţii româneşti a căror limbă şi cultură a cunoscut evoluţii particulare cauzate de izolarea geografică, în timp ce alţii văd grupuri etnice înrudite cu românii, dar distincte. Dacă în nord nu există decât un singur dialect românesc (numit convenţional de lingvişti dacoromân), care cunoaşte o serie de graiuri, insă doar vag diferenţiate, astfel că un român de la Nipru se poate înţelege uşor cu unul din Gyula, iar un voloh din Carpaţii Păduroşi poate discuta fără mari probleme cu un vlah din Valea Timocului, în ciuda unor distanţe de mii de kilometri, nu la fel stau lucrurile cu vlahii din sudul Peninsulei Balcanice.

Astfel, constatăm în această parte a lumii existenţa a două dialecte: cel aromân sau macedoromân, care, având numărul cel mai mare de vorbitori şi cea mai largă răspândire cunoaşte la rândul său o serie de graiuri, şi cel meglenoromân, vorbit de o populaţie puţin numeroasă dintr-o regiune aflată la nord de Salonic. În mod tradiţional cele două idiomuri sunt considerate dialecte ale limbii române, dar există şi proponenţii unor teorii conform cărora ne aflăm în faţa unor limbi distincte. Ultimele sunt de dată ceva mai recentă şi argumentele lor se duc mai degrabă în registrul politic, decât în cel pur ştiinţific.

Astfel, în Grecia s-a acreditat şi încă se acreditează teoria potrivit căreia aromânii şi meglenoromânii sunt de fapt greci romanizaţi, idiomurile vorbite de ei fiind în realitate limbi distincte de limba română din nord şi, oricum, fiind tot timpul folosite în paralel cu limba greacă. Faptul că aromânii şi meglenoromânii din ţările vecine îşi cunosc dialectele romanice, dar nu şi limba greacă împinge această teorie în zona mistificării politice.

Teorii despre caracterul separat al idiomurilor vlahe din sudul Balcanilor au fost dezvoltate şi de lingviştii Alexandru Graur şi Ion Coteanu în România anilor ‘50, dar principalul argument, caracterizat drept „marxist”, era cel al lipsei continuităţii geografice. Scopul ipotezelor celor doi lingvişti era de fapt de a face loc admiterii existenţei limbii „moldoveneşti”, la comandă politică sovietică. Mai recent, alţi specialişti au venit cu argumente ştiinţifice ceva mai pertinente, dar totuşi concluzia considerării celor două dialecte ca limbi separate nu se impune atât de uşor. Elementele comune cu limba română din bazinul carpato-dunărean sunt mult prea importante, iar diferenţele se estompează atunci când se face o analiză lingvistică amănunţită. Chiar dacă uneori distincţia între limbă şi dialect nu este chiar atât de clară, când comparăm cele două dialecte sudice cu formele mai vechi sau cu anumite graiuri ale dialectului nordic, relaţiile de înrudire devin şi mai evidente.

Pe Dealul Negru, la marginea şoselei, există un grafitti cu următorul text: „Armânlu nu cheari”; nu trebuie să fii un doctor în filologie ca să transpui în „Aromânul nu piere”, sau, recurgând la graiul lui Ion Creangă, în „Aromânul nu chiere.” De asemenea, nu este prea greu să-ţi dai seama că în pluralul „livăţi” se regăseşte singularul „livată”, pentru care în nord avem pluralul „livezi”, sau să recunoşti în termenii de „armân” şi „rămân”, cu care se autoidentifică aromânii, etnonimul „român/rumân”. Chiar şi în denumirea limbii „armâneaşti” sau „rămâneaşti” identificăm indubitabil adjectivul „româneşte/rumâneşte”. De altfel, etnonimul „armân” nu face altceva decât să ilustreze ceea ce poate fi considerată principala particularitate a idiomului aromân, ataşarea unui prefix „a-” la multe cuvinte româneşti vechi (de exemplu, „alăvdare” pentru „lăudare”, „avoastră” pentru „voastră” etc.). Prin urmare, fie că susţin ipoteza dialectului sau pe cea a limbii distincte, toţi specialiştii serioşi sunt de acord că aromâna provine din aceeaşi limbă protoromână vorbită la începutul Evului Mediu şi că, dintre toate derivatele acesteia, inclusiv româna nord-dunăreană, se asemănă cel mai mult cu acea limbă originară.

Fără îndoială însă, în secolele de existenţă separată, aromânii şi meglenoromânii şi-au configurat identităţi proprii, care îi particularizează în ansamblul poporului român şi le dau o valoare culturală deosebită şi universală. În bună măsură, aceste populaţii sunt un caz analog saşilor din Transilvania care, de-a lungul a opt veacuri de locuire la distanţă de spaţiul etnic german, au cunoscut evoluţii locale de mare interes lingvistic şi cultural.

XI. Aromânii şi meglenoromânii. Istorie

Originea celor două populaţii este şi ea subiect de controversă. Cu certitudine se poate afirma că ele s-au format la sud de Dunăre, nefiind astfel rezultatul unor migraţii dinspre nord de fluviu, aşa cum au afimat unii istorici bulgari şi sârbi. Am menţionat deja ipoteza grecească a autohtoniei în sudul Balcanilor, pe care azi o îmbrăţişează parţial şi mulţi aromâni, însă aceasta e contrazisă de elementele de limbă. Dacă regiunea de formare a dialectelor aromân şi meglenoromân ar fi fost situată undeva în sudul Peninsulei Balcanice, atunci distanţa faţă de limba română carpato-dunăreană ar fi trebuit să fie mult mai de substanţă, cum este cazul pentru limba dalmată, limbă romanică din vestul Balcanilor al cărei ultim vorbitor nativ a murit în anul 1909. Majoritatea specialiştilor plasează locul de origine al acestor populaţii undeva la nord sau la vest de linia Jirecek, care separă regiunile de influenţă latină ale vechiului Imperiu Roman din Peninsula Balcanică de cele de influenţă greacă. În sprijinul acestei ipoteze vin şi cronicarii bizantini, care situează locul de origine al vlahilor din Elada în Daciile sud-dunărene, aşadar în partea meridională a zonei de formare a poporului român, şi care vorbesc de o migraţie spre sud la un moment dat în Evul Mediu timpuriu.

În ce-i priveşte pe strămoşii aromânilor, îi găsim localizaţi deja în regiunile în care aceştia formează enclave compacte şi în prezent pe la anul 976. Un document descoperit la Muntele Athos, care relatează o intrare masivă a unor grupuri de vlahi cu tot cu familiile lor pe moşiile mânăstireşti într-un moment de anarhie a Imperiului Bizantin, dă de înţeles că sosirea acestora în Macedonia, Epir şi nordul Greciei s-ar fi produs în secolul al IX-lea, cel mai târziu şi prin secolul al X-lea. În anii următori, vlahii din această zonă participă activ la luptele dintre primul imperiu bulgar şi Imperiul Bizantin, fiind ultimii care, în anul 1019, în Munţii Gramos de la actuala frontieră greco-albaneză, depun armele în faţa lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Cam prin aceeaşi perioadă se naşte în Thesalia şi în Munţii Pind o primă formaţiune statală autonomă, Vlahia Mare. Un moment deosebit din istoria Vlahiei Mari l-a reprezentat în 1066 răscoala vlahilor din oraşul Larisa împotriva fiscalităţii bizatine, care prin succesul ei militar şi diplomatic a pregătit răscoala şi mai amplă a vlahilor din Munţii Balcani din anul 1185.

Vlahia Mare a continuat să existe ca statalitate autonomă până în secolul al XIV-lea, depinzând când de Imperiul Bizantin, când de Imperiul Româno-Bulgar, când de ţaratul sârb. Ei i s-au mai adăugat două construcţii politice similare ale celor pe care noi îi cunoaştem azi drept aromâni, Vlahia Mică, al cărei teritoriu includea Etolia şi Acarnania, şi Vlahia de Sus, care corespundea Epirului istoric, azi divizat între Grecia şi Albania. Când Ţara Românească a fost denumită în documentele de cancelarie în limbile mediogreacă şi slavonă Ungrovlahia, adica Vlahia de lângă Ungaria, precizarea era făcută pentru a fi distinsă de Vlahiile mai vechi din Balcani. Cert este că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea toate aceste Vlahii sudice (sau romanii populare cum le-a numit Nicolae Iorga) dispar, teritoriul lor fiind absorbit de către Imperiul Otoman.

Originea meglenoromânilor este ceva mai neguroasă, izvoarele scrise contemporane nefăcând diferenţieri între vlahii balcanici. Deşi unii lingvişti şi istorici îi privesc pe meglenoromâni ca pe o subgrupă a aromânilor şi idiomul lor drept un subdialect al dialectului aromân, analizele ştiintifice au sesizat prezenţa unor inovaţii lingvistice existente în celelalte dialecte româneşti, dar absente în aromână, ceea ce face proba unei rupturi mai tardive a strămoşilor acestui grup de trunchiul principal românesc. De asemenea, pe baza unor trăsături fonetice comune cu dialectele bulgare vorbite în Munţii Rhodopi, unii lingvişti presupun că viitorii meglenoromâni au locuit o perioadă în această regiune. Prin urmare, momentul exact al stabilirii respectivei populaţii vlahe în ţinutul Meglen/Karadjova de la nord de Salonic este estimat a fi undeva în secolele X-XI.

Nici istoria meglenoromânilor nu este foarte bine cunoscută, fiind eclipsată de cea a vecinilor aromâni. Sunt certe câteva lucruri: spre deosebire de aromâni, meglenoromânii au abandonat la un moment dat oieritul în favoarea cultivării pomilor fructiferi şi a apiculturii şi sunt singurul grup de populaţie vlahă care şi-a asumat cu adevărat acest etnonim (astfel că meglenoromânii se autodenumesc „vlaşi”, nefiind cunoscută varianta lor proprie pentru termenul de „român”, care cu siguranţă că a existat). De asemenea, sunt singurul grup de populaţie românească care a adoptat parţial islamul. În secolul al XIX-lea, când au fost „descoperiţi”, meglenoromânii erau deja o populaţie împuţinată, la circa douăzeci şi trei de mii de indivizi, locuind un număr de vreo zece sate, cel mai important fiind Liumniţa, şi un oraş, Nânta, populaţia acestui oraş fiind musulmană sunită.

Un element probator al unităţii de neam dintre toate populaţiile vlaho-române îl reprezintă jus valachicum, cunoscut în Ţările Române ca şi Legea Ţării, acel drept cutumiar românesc cu rădăcini foarte vechi în perioada romană şi preromană, după care se autoguvernau toate comunităţile de vlahi, din Peninsula Balcanică până în sudul Poloniei. Există numeroase referiri la acesta în actele emise de cancelariile bizantine, bulgare, sârbe, croate, maghiare, poloneze, mai târziu ruseşti, ca să nu mai discutăm de sistemele juridice din Ţara Românească şi Moldova. O amplă codificare scrisă a acestuia s-a păstrat în statutele Ţării Făgăraşului. Otomanii, la rândul lor, au conferit în secolele XIV-XV comunităţilor aromâne dreptul de a se judeca după jus valachicum.

În secolul al XVI-lea se produce o mutaţie în rândul aromânilor, unii dintre aceştia orientându-se de la modul de viaţă pastoral tradiţional către activităţile negustoreşti. Odată cu bogăţia vin şi privilegiile acordate de Înalta Poartă unor oraşe aromâne, precum Linotope, Gramostea, Gravoba-Grava, Sireacu, Moscopole (Voshopole) etc. De-a lungul veacurilor XVII-XVIII numele cu sonoritate aromână sunt foarte frecvente între proprietarii companiilor aşa-numite „greceşti” care domină comerţul dintre Constantinopol, Levant, Egipt, Buda şi Viena. Este perioada în care aromânii ating un standard de civilizaţie superior atât vecinilor greci, cât şi congenerilor din Ţările Române. Într-o epocă în care mulţi români din Ţara Românească şi Modova trăiau în bordeie, aromânii construiau case de piatră cu etaj şi aveau oraşe cu străzi pietruite.

Spre sfârşitul acestei epoci de prosperitate, în cel mai important centru al lor, oraşul Moscopole, azi un orăşel locuit exclusiv de aromâni din Albania, aproape de graniţa cu Grecia, adăpostind mai multe monumente patrimoniu UNESCO, dar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea o metropolă (după standardul timpului) cu şaptezeci de mii de locuitori- ceea ce îl făcea al doilea cel mai populat oraş din Europa de Sud Est după Istanbul- a fost deschisă o instituţie de studii superioare, Noua Academie, şi o tipografie în limba greacă (dar care a publicat totuşi şi în dialect aromân, cu litere greceşti, sub îngrijirea cărturarului Theodor Anastasie Cavaliotti).

Filoelenismul cultural al aromânilor din secolul al XVIII-lea, cu reverberaţii politice până în contemporaneitate, nu face dovada unui elenism etnic, aşa cum susţine istoriografia oficială greacă, ci a unei influenţe fireşti având în vedere apropierea geografică a aromânilor de centrul elenismului acelor vremuri, care era Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole şi care se bucura de sprijinul Imperiului Otoman. Oricât se consideră grecii actuali victimizaţi în secolele de dominaţie turcă, realitatea este că a existat un pact de colaborare între dinastia otomană şi Patriarhia Ecumenică, precum şi elitele greceşti comerciale din cartierul Fanar al Istanbulului, care şi-au asumat un rol tutelar asupra creştinilor ortodocşi din Balcani. Înainte de a discuta de fanarioţi în Ţările Române, fanarioţii erau o realitate administrativă şi ecleziastică în Macedonia, Albania, Bulgaria etc. Aromânii au fost cu atât mai sensibili la această influenţă, întrucât încă de la stabilirea lor în Macedonia, Epir şi nordul Greciei au practicat ortodoxia în greaca bizantină, spre deosebire de românii de la Dunăre, care în secolul al X-lea au adoptat slavona.

Perioada de înflorire economică şi culturală a aromânilor s-a încheiat abrupt, prin anul 1788, când Ali Paşa din Ianina a atacat, a devastat şi a jefuit oraşul Moscopole. Cu un an înainte, pe fondul războiului ruso-turc din 1787-1791/1792, Ali Paşa îşi declarase independenţa faţă de Înalta Poartă, reuşind să menţină respectivul statut până în 1822. Deşi albanezul Ali Paşa a fost un patron al artelor si al culturii, el a dus campanii sângeroase împotriva creştinilor, mai ales a comunităţilor bogate, cu dublul scop de a-şi apropria bunurile acestora şi de a-şi consolida principatul musulman turco-albanez prin eliminarea celorlalte centre de putere din zonă. În timp ce o parte a aromânilor au ales calea rezistenţei, formând gherile în munţi, alăturându-se revoluţiei sârbe, armatei ruse în războiul ruso-turc din 1806-1812 şi Eteriei greceşti, alţii s-au exilat în Ţările Române şi în Imperiul Habsburgic.

Aceasta este epoca în care se stabilesc primele punţi între aromâni şi românii nord-dunăreni, în special în Imperiul Habsburgic primii identificându-se cu cauza ultimilor. Figuri importante ale românilor transilvăneni, precum Andrei Şaguna, Alexandru Mocioni sau Emanoil Gojdu provin din exilul „moscopolean”. Tot atunci apar în acest exil iluminiştii aromâni, unii prefigurând viitoarea orientare grecomană, precum Daniil Moscopoleanul, alţii preluând ideile Şcolii Ardelene şi aplicându-le aromânilor (Mihail G. Boiagi, Gheorghe Constantin Roja). Lucrările tuturor, indiferent de orientarea filoelenă sau naţionalistă, vor fi vânate şi incendiate în patria aromână de catre arhimandritul Neofit Ducas, agent al Patriarhiei greceşti.

            Aveau să mai treacă câteva decenii până când legăturile create în urma primului mare exil aromân s-au tradus într-un interes politic românesc faţă de comunităţile vlahe din sudul Peninsulei Balcanice. Acesta apare după revoluţia din 1848 şi, mai ales, după călătoria în Macedonia a lui Dimitrie Bolintineanu, el însuşi provenind dintr-o familie de exilaţi aromâni. O primă şcoală pentru aromâni este creată în anul 1865 la Bucureşti, la Mânăstirea Sfinţii Apostoli, unde primii elevi sunt aduşi de arhimandritul Averchie de la Muntele Athos. Tot cu sprijinul statului român, în 1867 este înfiinţată prima şcoală românească în satul Avdela, actualmente în Grecia, de catre Apostol Mărgărit, activist aromân născut în această localitate.

            Apostol Mărgărit a fost de altfel principalul promototor al redeşteptării naţionale şi fondator de şcoli româneşti în arealul aromân, iar destinul său ar putea să facă subiectul unui film, el supravieţuind de-a lungul vieţii mai multor răpiri şi tentative de asasinat din partea naţionaliştilor greci. Dacă autorităţile turce manifestau o anumită toleranţă faţă de viaţa culturală a supuşilor creştini, nu la fel stăteau lucrurile între creştinii înşişi, fiecare comunitate încercând să fructifice dezagregarea Imperiului Otoman în beneficiul propriu, nu o dată prin mijloacele cele mai violente. Paradoxal, o parte a problemei se datora unui mare aromân, Ioannis Colettis, prim ministru al Greciei după obţinerea independenţei în 1830, a cărui viziune a luat forma Megali Idea, cea a unui mare stat balcanic avându-i pe greci ca motor principal (şi care nu a fost nici pe departe un duşman al românilor; a rămas celebru episodul în care după ce a asistat la o pledoarie însufleţită a cauzei româneşti, Ioannis Colettis i-a strâns mâna lui Ion Ghica spunându-i „Ş-eu escu armân”).

            Situaţia s-a complicat după înfiinţarea pe la 1870 a Exarhatului Bulgar, prin care biserica ortodoxă bulgară s-a emancipat de sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice şi a clerului fanariot. În scurt timp, mai ales după crearea statului bulgar în 1878, teritoriile europene rămase în administrarea directă a Imperiului Otoman au devenit scena unei confruntări dure între adepţii celor două biserici. Aromânii s-au trezit şi ei prinşi în aceste fricţiuni, în cadrul comunităţii lor producându-se o fractură adâncă, care a lăsat un gust amar resimţit până în zilele noastre: pe de o parte, aşa-numiţii vlahofili sau românofili, proveniţi în special, dar nu exclusiv, din clasele mai sărace, concentraţi în jurul şcolilor, liceelor şi bisericilor româneşti, a ziarelor şi revistelor în dialect şi în limba română literară, cărora le datorăm cea mai mare parte a literaturii culte aromâne, orientaţi politic spre România, dar aliindu-se nu o dată cu bulgarii împotriva grecilor, iar de cealaltă parte aşa-numiţii grecomani, proveniţi preponderent, dar nu exclusiv, din clasele bogate cu relaţii de afaceri la Atena, orientaţi politic spre Grecia, apropiaţi bisericii greceşti şi având o preferinţă pentru şcolile elene.

            Ulterior, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, politicile de protecţie ale României şi de susţinere financiară a şcolilor şi bisericilor în limba română aveau să se extindă şi cu privire la meglenoromâni, fisura dintre românofili şi grecomani apărând şi în rândurile acestora, în baza aceluiaşi mecanism social şi psihologic ca şi la aromâni.

            Cam în aceeaşi epocă are loc şi prima fragmentare a spaţiului locuit majoritar de aromâni, odată cu războiul turco-grec din 1881, când Câmpia Thesaliei este transferată Greciei şi, odată cu ea, o serie de localităţi cu populaţie aromână.

            Un adevărat război nedeclarat oficial a început în anul 1904, când teritoriile europene ale Imperiului Otoman au devenit scena de confruntare dintre unităţile de comitagii bulgari, recrutaţi din rândul populaţiei slavofone locale (vorbitoare de fapt a unor dialecte bulgăreşti), dar şi infiltraţi de peste graniţă, cele de antarţi greci, formate în special din recruţi originari dintr-un alt teritoriu încă supus Turciei, insula Creta, antrenate în Grecia şi apoi trecute fraudulos peste graniţă (unde aveau diverşi simpatizanţi) şi gherile sârbeşti, de asemenea formate în Serbia şi infiltrate în Macedonia. Aromânii nu au putut rămâne neutri în acest conflict, cei vlahofili formându-şi propriile gherile aliate comitagiilor bulgari, iar cei grecomani susţinând acţiunile antarţilor greci. Unii dintre ei au ajuns să fie consideraţi eroi naţionali în Bulgaria şi în Republica Macedonia (FYROM), precum Pitu Guli, liderul insurecţiei antiotomane de Sfântul Ilie de la Cruşova. Toate aceste tabere nu s-au limitat la a se lupta între ele, precum şi cu armata otomană, dar au comis numeroase acte de intimidare şi crime împotriva civililor. România nu s-a implicat militar, dar a desfăşurat acţiuni diplomatice de susţinere a civililor aromâni şi meglenoromâni, cu o consistenţă şi o coerenţă de care nu prea mai pare să fie în stare actuala clasă politică.

            Pe acest fond violent, România a repurtat unul din cele mai mari succese diplomatice din istoria sa modernă, când a convins Imperiul Otoman ca printr-o iradea emisă de sultan să recunoască naţiunea română (aşa-numitul milet) de pe teritoriul său drept o naţiune separată de cea greacă (singurul milet creştin recunoscut până atunci), având dreptul să se instruiască, să-şi practice religia, să administreze justiţia şi să se autoguverneze în limba română. Iradeaua a fost emisă, conform calendarului iulian, la 10 Mai 1905, moment ales simbolic în semn de omagiu faţă de regele Carol I, care s-a implicat în negocieri cu energia şi rigoarea ce-l caracterizau. Declarat ulterior sărbătoare naţională a aromânilor, momentul iradelei din 1905 este celebrat de aceştia anual la 23 mai, conform datei corespunzătoare din calendarul gregorian.

Replica antarţilor greci nu s-a lăsat mult aşteptată, materializându-se într-o serie de atentate la adresa preoţilor, primarilor şi a învăţătorilor aromâni, iar în octombrie 1905 a avut loc cel mai grav atac asupra aromânilor din întregul conflict, soldat cu incendierea satului Avdela şi a celei mai vechi şcoli româneşti din regiune.

            Conflictul militar din primii ani ai secolului XX era însă doar debutul unei perioade de războaie cvasicontinue care a ţinut timp de două decenii. Războaiele balcanice din 1912-1913, purtate în mare măsură pe teritoriile locuite de aromâni şi de meglenoromâni, au avut ca miză împărţirea teritoriilor otomane între vecinii balcanici, iar România nu a stat deoparte decât în prima parte a conflictului. Fără a intra în toate detaliile acestor războaie trebuie să spun că, deşi în timpul tratativelor pentru semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti România a primit garanţii privind respectarea drepturilor culturale şi confesionale ale celor două populaţii, cele două încleştări politico-militare au marcat un regres major.

În primul rând, comunitatea aromână şi meglenoromână s-a dovedit prea divizată şi prea puţin motivată să-şi urmeze elitele pentru a se ajunge la formarea unui stat naţional, aşa cum s-a întâmplat tot cu sprijinul României în acele teritorii cu populaţie albaneză ce nu au fost adjudecate de vreun stat vecin şi care au devenit noul stat al Albaniei. Apoi, garanţiile referitoare la drepturile acestor comunităţi românofone nu au fost cuprinse în Tratatul de pace propriu-zis, ci în documente separate cu valoare juridică mai mică. Cel mai grav, teritoriile vlahilor au fost divizate între state diferite, apărând graniţe ce nu existaseră până atunci, sub noile guvernări drepturile de autoguvernare administrativă şi judiciară obţinute în 1905 fiind, practic, anulate.

Astfel, cea mai mare parte a aromânilor şi aproape toţi meglenoromânii s-au regăsit între graniţele Greciei. Albania şi-a adjudecat şi ea teritorii locuite compact de aromâni, fiind următoarea după Grecia din punctul de vedere al numărului acestora. Serbia a anexat Macedonia Vardar, incluzând oraşe şi sate preponderent aromâne precum Bitola (Bitolia) şi Cruşevo (Cruşova), precum şi satul meglenoromân Huma (vorbitori de meglenoromână existând ca minoritari şi în alte câteva sate anexate de Serbia în aceeaşi regiune). Iar despre Bulgaria, care a alipit Macedonia Pirin şi un fragment din Tracia de Sud pe care avea să-l piardă în 1919, am făcut vorbire anterior.

Teritoriile aromânilor şi meglenoromânilor aveau să redevină teatru de război la scurt timp, pe parcursul primului război mondial (1914-1918), al războiului turco-grec (1919-1923) şi al războiului câinelui vagabond dintre Grecia şi Bulgaria din 1925. În acest context extrem de instabil are loc şi prima tentativă efectivă de a constitui un stat naţional aromân: în 1917, în timpul unei revolte ce are loc în oraşul Korce (Curceaua) din sudul Albaniei, militanţi aromâni proclamă o Republică a Pindului, care nu rezistă însă decât vreo douăzeci şi patru de ore.

Crimele împotriva civililor, consumate şi în timpul războaielor balcanice şi a primului război mondial, aveau să cunoască un vârf de brutalitate în războiul turco-grec, soldat de altfel cu o amplă operaţiune de epurare etnică de ambele părţi. Nou creata Republică Turcia a expulzat din Asia Mică un milion de etnici greci, iar Grecia la rândul său a expulzat, în special din partea de nord a ţării, sute de mii de musulmani, în majoritate turci, dar şi pomaci (bulgari musulmani) şi de alte naţionalităţi. Printre cei expulzaţi în Turcia s-au aflat şi meglenoromânii musulmani din oraşul Nânta, care şi-au stabilit noi reşedinţe în partea europeană a acestei ţări. Pe de altă parte, guvernul de la Atena i-a colonizat pe cei un milion de refugiaţi greci din Asia Mică în regiunile nordice unde majoritatea populaţiei o constituiau minoritarii slavofoni sau românofoni. Mulţi dintre aceşti localnici au fost dislocaţi din casele şi de pe proprietăţile lor pentru a face loc coloniştilor.

La Bucureşti existase încă dinainte de primul război mondial ideea potrivit careia soluţia optimă pentru aromâni ar fi fost integrarea acestora în componenţa statului român prin relocare, idee care s-a consolidat în condiţiile în care a devenit tot mai evident pe fondul războaielor balcanice şi a primului război mondial că un al doilea stat românesc nu se va constitui în sudul Peninsulei Balcanice. Mai mult, odată cu integrarea în componenţa României a Dobrogei de Sud în urma Tratatului de pace de la Bucureşti din 1913, reconfirmat în 1919 prin Tratatul de pace cu Bulgaria de după primul război mondial, ţara noastră dobândise un teritoriu a cărui compoziţie etnică prezenta un dezavantaj clar (46% din populaţie era formată din turco-tătari, 42% din bulgari şi restul de alte naţionalităţi, între care şi români), expus acţiunilor de gherilă ale comitagiilor bulgari infiltraţi de dincolo de graniţă. S-a dezvoltat astfel un proiect pentru constituirea unei patrii de substituţie a aromânilor şi meglenoromânilor în cele două judeţe din Cadrilater, Durostor şi Caliacra.

Colonizarea a început în 1925 şi a continuat până în 1933, zeci de mii de aromâni şi câteva mii de meglenoromâni fiind împroprietăriţi în această zonă. Nou veniţii aparţineau aproape fără excepţie facţiunilor cu simpatii pro-române, ceea ce şi explică intensul naţionalism pe care îl manifestau, ascuţit de suferinţele din patria balcanică. Este de altfel şi explicaţia fenomenului de aderenţă masivă a aromânilor trăitori în România la Mişcarea Legionară. Tocmai acest fenomen ţinând de politica internă a României l-a determinat pe premierul I. G. Duca să întrerupă colonizările din Cadrilater, care altfel ar fi continuat probabil, ceea ce i-a motivat suplimentar pe legionarii aromâni să participe la conspiraţia în urma căreia s-a produs asasinarea omului politic liberal.

În Balcani bisericile şi şcolile româneşti, inclusiv liceele din Salonic şi Bitola, au continuat să funcţioneze în perioada interbelică. Totuşi, după ce în 1921 Bulgaria a închis toate şcolile româneşti, cu excepţia celei din Sofia, astfel cum am detaliat mai sus, Albania, stat care-şi datora existenţa României, a procedat la fel în 1936.

Cel de-al doilea război mondial avea să răvăşească din nou întreaga Europă de Sud Est. În anul 1940, după ultimatumurile sovietice şi brutalul dictat de la Viena, România a decis să negocieze pretenţiile teritoriale ale Bulgariei, ce aveau suportul Germaniei naziste, pentru a se evita un nou arbitraj al Berlinului. Rezultatul a fost Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, în urma căruia graniţa româno-bulgară a fost restabilită pe vechiul aliniament de dinainte de 1913. S-a convenit şi un schimb de populaţii, în cadrul căruia românii indigeni din Dobrogea de Sud, dar şi coloniştii veniţi din sudul Balcanilor au fost relocaţi în Dobrogea de Nord, în timp ce etnicii bulgari din Dobrogea de Nord au fost la rândul lor relocaţi în Cadrilater. Coloniştii meglenoromâni şi-au găsit o nouă casă la Slava Rusă. Ca şi consecinţă schimbului de populaţii, enclava bulgară din ţinutul Babadagului a fost substituită cu o concentrare de populaţie aromână, care va deveni în anii 1948-1949 protagonista mişcării de rezistenţă armată anticomunistă condusă de Gogu Puiu.

După ce ocupase Albania în aprilie 1939, în 1941 Italia atacă Grecia, fiind iniţial respinsă. Aceasta determină intervenţia trupelor Germaniei naziste, care în luna mai a acelui an invadează Iugoslavia şi Grecia. Odată cu trupele italiene, soseşte în teritoriul aromân un personaj despre care persistă încă multe necunoscute, dar cu o biografie foarte interesantă: Alcibiade Diamandi.

Născut într-o familie bogată din Samarina (Sânta Maria), important centru aromân alipit Greciei în urma razboaielor balcanice, cu studii superioare efectuate la Bucureşti, Alcibiade Diamandi intrase în 1916 ca voluntar în armata română, fiind însă ulterior trimis în sudul Balcanilor, pare-se ca agent secret. Participă la proclamarea Republicii Pindului în 1917, apoi, în perioada interbelică, rezidează la Atena cu un paşaport diplomatic românesc. Duce o existenţă boemă, fiind şi sculptor amator, este de mai multe ori expulzat de guvernul dictatorului Metaxas şi drumurile sale îl aduc adesea nu numai la Bucureşti, dar şi la Roma, posibil devenind agent dublu româno-italian. Dacă acest ultim amănunt este deocamdată doar o supoziţie, sigur este faptul că, în aceşti ani, Alcibiade Diamandi a devenit apropiat politic nu numai României, ci şi Italiei fasciste.

            În 1941, sub ocupaţia italiană, Alcibiade Diamandi creează mişcarea separatistă Legiunea Romană, cu vreo trei mii de membri, şi proclamă un stat naţional aromân cu denumirea de Principatul Pindului, înfiinţând şi un parlament care se întruneşte la Metsovo (Aminciu), cel mai important centru urban aromân din Grecia şi, in prezent, o pitorească staţiune montană. De altfel, Metsovo a fost declarat drept capitală, deşi sediul real al executivului a funcţionat la Trikala. Respectivul parlament a avut o funcţie mai mult simbolică, dând doar câteva legi privind statutul oficial al limbilor italiană şi română şi inscripţionarea localităţilor cu denumirile lor aromâne. Din câte se cunoaşte, Alcibiade Diamandi intenţiona să ofere coroana Principatului Pindului- care includea teritorii din nordul-vestul Greciei şi din sudul Iugoslaviei- Casei Regale a României sau celei a Italiei, dar întrucât niciuna nu s-a manifestat în termeni categorici, s-a declarat pe sine principe.

Se ştie că la scurt timp după aceste acţiuni, a vizitat Bucureştiul, unde s-a întâlnit cu Mareşalul Ion Antonescu, dar conţinutul discuţiilor nu a fost făcut public. Cert este că Antonescu, decis să concentreze toate eforturile României pentru obiectivul recuperării teritoriilor pierdute în iunie-august 1940, nu a dat curs niciunei propuneri de expansiune în Balcani (astfel cum în mod cert a existat din partea Germaniei naziste cu privire la Banatul de Vest).

De asemenea, în condiţii destul de neclare, în 1942 o facţiune a comitagiilor bulgari din Macedonia (Organizaţia Internă Revoluţionară Macedoneană) i-a oferit lui Alcibiade Diamandi conducerea unui Voievodat al Macedoniei.

            Cert este că în anul 1942 Alcibiade Diamandi cădea în dizgraţia italienilor, motivul exact nefiind cunoscut (dar se pare că i s-a pus sub semnul întrebării loialitatea faţă de Roma). Prin urmare, acesta s-a refugiat la Bucureşti. Locul său la conducerea Principatului Pindului l-a luat Nicolae Matuşi, un avocat aromân din Larisa. Însă, la destul de scurt timp, din motive similare celor pentru care a căzut în dizgratie predecesorul său, Nicolae Matuşi s-a refugiat şi el la Bucureşti.

            În august 1943, italienii au oferit statutul de principe lui Gyula Cseszneky de Milvany, un nobil maghiar provenind dintr-o familie cu origini aromâne (negustori bogaţi stabiliţi în Imperiul Habsbugic în urma exilului „moscopolean”) şi care fusese unul dintre furnizorii importanţi ai armatei italiene. Noul principe nu s-a deplasat niciodată în Pind, fiind reprezentat de lideri locali aromâni şi bulgari.

La puţin timp după aceea, în septembrie 1943, în urma ocupării de către germani a Italiei, care îl arestase pe Mussolini şi se retrăsese din război, Principatul Pindului a încetat să mai funcţioneze. Mai este de remarcat că, din 1941 până în 1943, Principatul Pindului adoptase o anumită legislaţie antigrecească, dar niciun fel de măsuri antisemite, evrei din Ianina, Castoria şi Veria ocupând poziţii ierarhice importante în structura acestui stat.

După război, multe figuri aromâne importante care susţinuseră Principatul Pindului s-au reorientat către poziţii filogreceşti, în timp ce în 1948 Alcibiade Diamandi şi Nicolae Matuşi au fost arestaţi la Bucureşti de către autorităţile comuniste. Alcibiade Diamandi a murit la scurt timp sub ancheta brutală la care a fost supus, în timp ce Nicolae Matuşi a trecut prin infernul sistemului concentraţionar comunist, fiind eliberat în 1964, când a avut loc în România amnistia generală a deţinuţilor politici. În 1965, cu sprijinul premierului grec Giorgios Papandreou, Matuşi s-a întors în Grecia, unde a declarat că ar fi vrut doar să amelioreze situaţia populaţiei sub ocupaţia italiană, şi a dus o existenţă discretă la Larisa până în 1985, anul morţii sale.

În 1944, ţinuturile aromânilor şi meglenoromânilor au redevenit teatru de război, confruntărilor dintre diferitele facţiuni de partizani greci şi trupele de ocupaţie luându-le locul un război civil sângeros între comuniştii greci, susţinuţi de URSS şi de regimurile comuniste din Europa de Sud Est, şi trupele guvernamentale sprijinite de anglo-americani, război care s-a prelungit până în 1948-1949 şi care a fost punctat de numeroase abuzuri contra civililor.

Anul 1948 a mai adus cu sine un eveniment pe care mulţi aromâni îl percep azi ca pe o trădare din partea României, fără să realizeze că România era un stat sub ocupaţie, a cărui politică era dictată din afară. Ana Pauker, o stalinistă venită în 1944 pe tancurile sovietice, a dispus închiderea tuturor şcolilor româneşti din Grecia, din acest moment România încetând pentru mai multe decenii orice preocupare faţă de românii din jurul graniţelor sale. În mod reciproc, Grecia a închis şcolile greceşti din România, guvernul comunist atingând astfel două obiective: încetarea legăturilor cu o sursă de naţionalism fervent, pe care o reprezentau aromânii din Balcani, şi dispariţia unei eventuale căi de contaminare „burgheză”, prin şcolile finanţate pe teritoriul României de statul grec, rămas în afara lagărului socialist. De asemenea, se îndeplinea un comandament al Uniunii Sovietice care, după anexarea unor teritorii locuite de milioane de români, nu avea cum să-şi dorească o Românie interesată de soarta conaţionalilor săi din jurul frontierelor. Epilogul acestui episod de tristă amintire a venit odată cu „patriotul” Ceauşescu, care a decis să vândă statului grec clădirile fostelor şcoli, gimnazii şi licee româneşti.

Statele balcanice au profitat din plin de momentul 1948. În Macedonia iugoslavă, Tito a adoptat imediat aceleaşi măsuri de slavizare a aromânilor şi meglenoromânilor ca şi pentru românii din Valea Timocului, nu numai suprimând şcolile şi publicaţiile, dar modificând numele tuturor etnicilor românofoni şi încetând să-i mai înregistreze în documentele oficiale altfel decât ca macedoneni slavi. Dincolo de graniţă, în Grecia, ultimul recensământ la care s-a înregistrat etnicitatea a fost cel din 1951, ulterior toţi locuitorii Greciei, mai puţin turcii care deţin o serie de garanţii prin tratatul de la Lausanne din 1923, fiind declaraţi greci şi lipsiţi de instrucţie în limbile minoritare.

În anii ‘50, în speranţa că vor reuşi să-şi prezerve o parte din drepturi, lideri ai comunităţii aromâne din Grecia au afirmat pentru prima oară că aromânii nu sunt români, ci o etnie distinctă. Asocierea cu o ţară din spatele Cortinei de Fier nu aducea prea multe avantaje acestei populaţii în perioada cea mai paranoică a războiului rece, ba chiar dimpotrivă. Tentativa nu a avut însă succes, iar drepturile au fost suprimate. Mai mult, când în Grecia s-a instaurat dictatura coloneilor, presiunea asimilaţionistă a îmbrăcat formele terorii de stat.

Cum România s-a limitat doar la a permite manifestările şi publicaţiile de cultură aromână pe teritoriul său, lupta pentru recunoaştere şi restabilirea unor drepturi culturale s-a concentrat în cadrul exilului aromân din ţările occidentale, unde funcţionau asociaţii culturale aromâne încă de pe la începutul secolului XX, iar altele au fost create în perioada postbelică. Astfel, mai multe congrese de cultură macedoromână au fost organizate în Statele Unite. Un rol special, dar şi contradictoriu, i-a revenit unui fiu de profesor de şcoală românească din Grecia, Vasile Barba, profesor universitar de romanistică la Universitatea din Freiburg (Germania), care a reuşit includerea aromânei pe lista limbilor periclitate din Europa, dar care a şi conceput o nouă ortografie pentru scrierea în dialect aromân, inspirată mai mult din ortografia croată decât din cea românească şi, de fapt, mai puţin potrivită acestui idiom.

            Începând din 1980, s-a produs o mutaţie în politica Greciei, care a decis să substituie tactica negării absolute cu cea a unei recunoaşteri parţiale, dar şi a unui pseudo-reviriment, controlat strict prin structurile de forţă ale statului şi prin elitele politice grecomane. S-a permis astfel formarea unor asociaţii culturale în diversele localităţi locuite de aromâni, grupate în Uniunea Panhelenică a Asociaţiilor Culturale ale Vlahilor. Sub patronajul Ministerului Apărării (!), respectiva uniune a început să organizeze în mod regulat festivaluri folclorice aromâne, evitând însă să ridice orice pretenţii legate de şcolarizare sau de publicarea literaturii în dialect aromân, susţinând chiar în mod oficial că „limba” aromână nu se pretează scrierii (deşi se scrie în această limbă încă din secolul al XVIII-lea). De altfel, Uniunea Panhelenică s-a subordonat tezei oficiale a „elenismului” aromânilor şi, simptomatic, de la introducerea internetului, website-urile acesteia şi ale asociaţiilor componente au versiuni în greacă şi în engleză, dar nu şi în idiomul matern (că de româna literară nici nu se pune problema, şcolile româneşti fiind blamate în versiunea grecomană a istoriei pentru că antarţii greci simţeau un puternic impuls de a le da foc şi tot ele şi nu politica şovină a Atenei trebuind învinuite pentru conflictul identitar dintre aromânii grecomani şi cei vlahofili între 1867 şi 1948).

            Tot după 1980 s-a produs o anumită liberalizare şi în Macedonia iugoslavă, unde constituirea unei asociaţii culturale aromâne a fost permisă. Spre deosebire de situaţia din Grecia, asociaţia din Iugoslavia şi-a asumat o orientare culturală pro-română.

Dacă putem vorbi de o adevărată trădare din partea României, mă rog, a conducătorilor aleşi si autorizaţi să vorbească în numele ţării noastre, aceasta s-a produs în 1990. Prăbuşirea comunismului a adus implicit şi mari speranţe românilor din jurul graniţelor. Când regimul comunist a fost înlăturat în Albania, în august 1990, mulţi au fost surprinşi că aromânii de aici, una din cele două minorităţi etnice majore, cealaltă fiind grecii, lipsiţi de şcoli încă din 1936 şi trecuţi prin regimul sinistru al lui Enver Hodja, aveau toţi o atitudine fervent pro-română, pe care şi-o conservaseră în anii de opresiune. Când, în 1990, s-a celebrat prima dată 1 Decembrie ca Zi Naţională, la festivităţi a luat parte şi o delegaţie aromână condusă de Vasile Barba, profesorul din Freiburg, care i-a prezentat preşedintelui Ion Iliescu o cerere de sprijin. De altfel, obţinerea unui sprijin diplomatic al României şi al Republicii Moldova a reprezentat un obiectiv al lui Vasile Barba şi în anii următori, până la decesul său.

Însă, tot în decembrie 1990 a avut loc o întâlnire între preşedintele Iliescu şi un general din cadrul serviciilor de informaţii ale Greciei, în cadrul căreia preşedintele român a convenit cu generalul grec ca România să adopte o atitudine de indiferenţă totală faţă de aromânii şi de meglenoromânii din Grecia în schimbul unui sprijin al Greciei pentru România. Dacă la momentul 1948 discutăm de acţiunile unor conducători care nu erau nimic mai mult decât guvernatorii impuşi de o forţă de ocupaţie străină, în 1990, oricât îl suspectăm astăzi pe Ion Iliescu de afilieri moscovite şi îl blamăm pentru crimele de la revoluţie şi de la mineriade şi pentru cei zece ani de izolare internaţională pe care acţiunile sale dezastruoase i-au atras, discutăm de un preşedinte ales cu un zdrobitor 85%, în condiţiile unei prezenţe record la urnele de vot, şi care rămâne chiar şi acum o figură influentă în politica românească. Este o ruşine pe care România are multe de făcut ca să o spele.

Prin urmare, politica Bucureştiului faţă de aromâni şi de meglenoromâni a rămas una timidă, zgârcită şi, invariabil, s-a oprit la graniţele nordice ale Greciei. Ambasada României a fost prezentă la mai multe întruniri ale aromânilor balcanici, dar a stârnit protestele reprezentanţilor Uniunii Panhelenice a Asociaţiilor Culturale ale Vlahilor din Grecia. Încă de pe la începutul anilor ‘90, aşa cum ne avertizau reportajele TVR ale regretatului Virgil Tatomir şi ale lui Vartan Arachelian, agenţii Greciei pătrundeau agresiv în Albania, îndemnându-i pe aromâni cu gratificaţii materiale să se declare etnici greci, răspândind doctrina „elenismului” vlahilor şi încercând să îi tuteleze şi prin bisericile ortodoxe, redeschise sub egida bisericii greceşti. În replică, guvernul român avea să se mulţumească să inaugureze după anul 2000 o biserică românească la Korce, precum şi o grădiniţă la Divjaka, iar guvernul de la Tirana avea să adopte unele măsuri limitate, precum emisiuni în dialectul aromân la televiziunea şi radioul de stat, mai mult ca să combată revizionismul teritorial grecesc.

De altfel, politica aceasta a mituirii aromânilor pentru a se declara greci, avea să fie extinsă în anii următori şi în Macedonia iugoslavă, devenită stat independent în 1991, dar şi în Bulgaria sau Serbia. În plus, Grecia a început să finanţeze peste hotare ceea ce sub nicio formă nu este dispusă să accepte pe teritoriul ei, şi anume afirmarea aromânilor ca grup etnic distinct, dar, esenţial, distinct de poporul român. Voi reveni asupra acestui subiect când voi depăşi acest excurs istoric şi mă voi referi la situaţia actuală.

Un moment deosebit s-a produs când, din iniţiativa unui deputat catalan, a fost adoptată Recomandarea nr. 1333/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care s-a cerut statelor balcanice să ofere cadrul necesar cultivării idiomului aromân. Deloc surprinzător, Uniunea Panhelenică a Asociaţiilor Culturale ale Vlahilor s-a grăbit să respingă oferta primului ministru Papandreou (un urmaş al celui din 1965), în vizită la Metsovo, de a se introduce în şcoli ore de dialect aromân, sub motivul că aceasta ar aminti prea mult de şcolile româneşti (!) şi că ar reprezenta un atentat la „elenismul” vlahilor.

În schimb, Recomandarea nr. 1333/1997 a fost introdusă în textul tratatului de bază dintre România şi Republica Macedonia (FYROM). Ulterior, pe fondul tensiunilor crescânde dintre majoritatea slavă şi minoritatea albaneză (care au luat chiar forma unui scurt război civil în 2002), Constituţia acestei ţări a inclus o prevedere prin care aromânilor li s-a recunoscut existenţa şi statutul de grup etnic autohton, au obţinut reprezentare parlamentară, educaţie in limba proprie şi drepturi culturale, iar în urmă cu câţiva ani idiomul aromân a dobândit statutul de limbă oficială în oraşul Cruşevo.

În anul 1998, un congres aromân internaţional organizat la Bitola, în Republica Macedonia, a adoptat ca ortografie oficială a idiomului aromân ortografia elaborată de Vasile Barba. A fost rezultatul direct al politicii şovăitoare a României prin contrast cu cea determinată a Greciei, la care au pus umărul şi structuri ale Uniunii Europene în materie lingvistică, interesate în cultivarea aromânei ca limbă distinctă, practică existentă şi cu referire la alte dialecte ale unor limbi europene (de exemplu galiciana, aragoneza, asturiana, engleza scoţiană etc.).

Două incidente deosebite au avut loc la începutul secolului actual. Pe de o parte, în 2003 o expoziţie de carte balcanică a fost atacată de extremişti de dreapta greci, iar cărţile din Bulgaria şi din Republica Macedonia au fost incendiate, pe motiv că ar putea să le dea idei slavofonilor din Grecia (care, cam în aceeaşi perioadă, şi-au înfiinţat un partid politic). Cărţile româneşti au fost la rândul lor aruncate în flăcări, extremiştii nefiind capabili să facă diferenţa între româna literară şi dialectele aromân şi meglenoromân.

Pe de altă parte, în anul 2001, arhitectul atenian Sotiris Bletsas, preşedinte al unui ONG interesat în cultivarea dialectului şi nu în deservirea naţionalismului panhelenic, Asociaţia Culturală Aromână, a fost condamnat la 15 luni cu suspendare şi o amendă de 500.000 de drahme pentru „diseminare de informaţii false”, infracţiune prevăzută în articolul 191 din Codul penal al Greciei, o rămăşită a perioadei de dictatură. Acesta era acuzat pentru că în anul 1995, la un festival folcloric aromân, a arătat o hartă a limbilor regionale şi minoritare din Grecia şi a distribuit fluturaşi în aceste limbi, denunţul fiind făcut tot de un aromân, însă unul grecoman. Arhitectul a atacat cu succes hotărârea de condamnare la curtea de apel, apoi, în anul 2003, Curtea Supremă a Greciei s-a pronunţat, dându-i acestuia dreptate şi constatând printr-o decizie istorică că dialectul aromân este o limbă efectiv vorbită în Grecia. În anii următori, Sotiris Bletsas a câştigat procese de calomnie împotriva unor politicieni şi organe de presă care-l acuzaseră de a fi agentul unor interese străine.

Un ultim episod cu caracter istoric priveşte momentul adoptării în România a Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat  românilor de pretutindeni, pe care, deja de aşteptat, Uniunea Panhelenică a Asociaţiilor Culturale ale Vlahilor a „aclamat-o” cu proteste şi negări ale românităţii aromânilor.

XII. Aromânii şi meglenoromânii. Situaţia actuală

În prezent, comunitatea aromână din Grecia este divizată între trei opinii identitare distincte: grecomanii, concentraţi la conducerea Uniunii Panhelenice a Asociaţiilor Culturale ale Vlahilor şi cei mai zgomotoşi, care nu o dată se declară mai greci decât grecii, românofilii, care rămân fideli ideii că aromânii sunt o ramură a poporului român, şi „vlahiştii”, care consideră aromânii un popor diferit atât de greci, cât şi de români. Drept rezultat, s-a produs o nuanţare chiar între grecomani, astfel că de câţiva ani site-urile Uniunii Panhelenice anunţă că se va începe cultivarea limbii în forme scrise, pe baza alfabetului latin, dar, evident, realizarea efectivă întârzie. Exceptând catedra de romanistică de la Universitatea din Salonic, în Grecia încă nu există instrucţie în dialect aromân.

Spre nord-vest, în Albania, o parte a aromânilor şi-au păstrat orientarea pro-română, în timp ce alţii au răspuns pozitiv tentaţiilor materiale oferite cu insistenţă de autorităţile greceşti şi declară public că vlahii sunt un fel de greci romanizaţi. Diviziunea în Republica Macedonia (FYROM) se manifestă în prezent între aromânii românofili şi cei care proclamă caracterul de etnie separată. O replică foarte pertinentă dată ultimilor a venit din partea unui meglenoromân originar din Huma, Petar Atanasov, profesor universitar al Facultăţii de Filologie „Blaze Koneski” a Universităţii „Chiril şi Metodiu” din Skopje, care i-a criticat pe „vlahişti” nu numai pentru că mistifică istoria reală a românofonilor din sudul Peninsulei Balcanice, dar şi pentru că, negându-şi românitatea, îşi refuză accesul la valorile culturii şi literaturii române nord-dunărene, care din cauza condiţiilor istorice a reuşit să atingă un nivel de dezvoltare superior celui sud-dunărean.

Şi în România există o sciziune a comunităţii aromâne, pe de o parte aflându-se elitele intelectuale concentrate în jurul Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedo-Română, fondată în secolul al XIX-lea şi reconstituită în 1990, avându-l ca preşedinte pe actorul Ion Caramitru, dar şi, potrivit unui studiu al profesorului german Thede Kahl, 70-75% dintre aromânii anonimi, iar de cealaltă parte foarte gălăgioasa organizaţie „Fara Armânească”, condusă de deputatul PDL Costică Canacheu, care cere nici mai mult, nici mai puţin decât recunoaşterea în România a unei „minorităţi armâne” (nu aromâne). Trist este faptul că deputatul Canacheu este nepotul profesorului de şcoală românească Constantin Canacheu, care pe la 1921 milita pentru drepturile românilor din ţinutul Meglen şi se opunea elenizării forţate a acestora. Putem vedea în spatele acestei mişcări politica externă a Greciei, ţară care, nici în cele mai negre momente ale crizei care a adus-o în insolvabilitate, nu a renunţat să finanţeze astfel de organizaţii. Miza este în fond una foarte importantă pentru Atena: prin recunoaşterea unei minorităţi aromâne în România, statul nostru şi-ar pierde definitiv orice legitimitate de a interveni diplomatic în favoarea aromânilor balcanici.

Desigur, personal pot fi şi chiar sunt de acord că dialectele aromân şi meglenoromân sunt prea preţioase pentru a fi pierdute şi că, în secolele de existenţă într-un spaţiu geografic mai îndepărtat, aromânii şi meglenoromânii au dezvoltat elemente de cultură populară, dar în cazul primilor şi cultă, care merită protejate inclusiv pe teritoriul României. Sunt chiar nemulţumit că din istoria şi literatura care se învaţă la şcoală istoria acestor populaţii nu face parte- motiv pentru care mi-am şi permis să o trec în revistă destul de pe larg în acest material-, iar literatura dialectală nu este studiată. Nu înţeleg de ce nu există în manualele de limba română un capitol care să explice în ce constau principalele trăsături ale dialectelor sud-dunărene şi nu sunt inserate şi nişte pasaje exemplificative. Cu siguranţă nu trebuie să ne dorim ca aromânii şi meglenoromânii trăitori pe meleagurile noastre să se asimileze pur şi simplu. Consider că statul român ar trebui să adopte legislaţie şi să introducă diverse măsuri în acest sens. Dar de aici până la a vorbi despre aromâni si meglenoromâni ca despre minorităţi alogene, aşa cum discutăm de maghiari, germani, sârbi, evrei sau romi, e o cale foarte lungă.

Şi, în mod evident, România are datoria să se preocupe cu mai multă convingere de situaţia aromânilor şi meglenoromânilor din Peninsula Balcanică. Nu pentru a încuraja autonomisme, separatisme şi revizuiri de frontiere, ci pentru a se asigura că aceste minorităţi au parte de un tratament corect şi european, la standardele practicate de altfel în România, şi că dialectele şi culturile acestora nu se vor stinge, pentru a fi regretate de generaţiile viitoare ca o sărăcire a peisajului civilizaţiei umane.

Pericolul este mai mult decât real. În 1855, numărul total al aromânilor din Peninsula Balcanică era estimat la aproximativ un milion două sute de mii. Teoretic, dacă admitem acea cifră ca fiind una corectă, lucru totuşi dubitabil, discutăm în prezent de milioane de descendenţi ai aromânilor din 1855, dar, evident, din cauza vicisitudinilor istorice, precum şi a emigrărilor, uniunilor mixte etc., nu toţi aceştia au cum să mai poată fi consideraţi ca având aceeaşi identitate etnică cu antecesorii lor.

La ora actuală, autorităţile greceşti estimează numărul aromânilor de pe teritoriul lor la circa două sute de mii, cele albaneze la optzeci de mii, iar autorităţile macedonene operează cu o cifră oficială de opt mii patru sute şaizeci şi şapte. În Bulgaria numărul este foarte greu de stabilit, din motivele explicate când am discutat de această ţară în mod special, la care se adaugă confuzia pe care o creează existenţa şi a unor comunităţi de romi românofoni care, uneori, se declară români sau vlahi (exact cum gaborii cu pălărie de la noi se declară frecvent maghiari). În Serbia numărul aromânilor este estimat la cincisprezece mii, dar aceştia nu sunt nativi în această ţară, ci stabiliţi în perioade istorice relativ recente, iar numărul lor este nesigur din cauza confuziilor posibile cu românii timoceni (în timpul bombardamentelor din 1999, ambasadorul sârb la Bucureşti susţinea sus şi tare că timocenii nu sunt români, ci aromâni, aşa că România nu ar avea de ce să se preocupe de ei).

Însă, aproape sigur, cifrele referitoare la prezenţa aromână din ţările balcanice, mai ales din ariile de bază ale acestora, sunt diminuate de tendinţa de minimalizare a unor state cu tradiţii politice asimilaţioniste şi de reticenţa multora dintre etnicii aromâni de a-şi declara identitatea etnică, acolo unde întrebarea există (cum am spus, în Grecia nu mai este cazul din 1951). O estimare realistă ridică numărul total al aromânilor din Balcani la circa un milion, din care trei sute de mii în Albania, iar facţiunea cea mai numeroasă în Grecia.

Numărul nu este însă totul. Este un fenomen constatat şi confirmat ştiintific că foarte mulţi tineri tind să fie vorbitori pasivi de aromână, ceea ce înseamnă că înţeleg limba, dar nu o vorbesc. Există aşadar riscul, dacă nu se intervine curând, ca în câteva generaţii dialectul să treacă în lunga listă a limbilor moarte, urmând ca celelalte elemente de cultură să se disipeze şi ele ulterior.

Pentru meglenoromâni situaţia este chiar şi mai gravă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cum am spus deja mai sus, numărul acestora se afla undeva pe la douăzeci şi trei de mii. Istoria nu a decurs în favoarea lor şi, de fapt, este chiar uimitor că în momentul de faţă mai există cam cincisprezece- douăzeci de mii de vorbitori activi şi pasivi, cei mai mulţi în Grecia, dar şi în Republica Macedonia (FYROM). Dacă regimul aplicat în Grecia nu diferă de cel al aromânilor, în Republica Macedonia meglenoromânii nu se bucură de recunoaşterea şi de drepturile oferite în ultimii ani aromânilor. Profesorul Petar Atanasov, pe care l-am invocat mai sus, este, în prezent, cea mai reprezentativă personalitate meglenoromână şi principalul promotor al emancipării lor culturale.

Meglenoromânii reprezintă o realitate şi în România, dar din cauza numărului mic nu sunt foarte vizibili. Pe de altă parte, nu există foarte multe informaţii disponibile despre meglenoromânii musulmani, care trăiesc în Turcia europeană de la expulzarea înaintaşilor lor din oraşul Nânta în urma războiului turco-grec din 1919-1923, astfel că-mi este imposibil să afirm cu certitudine dacă aceştia şi-au păstrat limba şi etnicitatea sau s-au turcizat.

XIII. Vlahii din Bythinia (pisticoşii)

Şi pentru că tot am menţionat Turcia, merită să fac aici vorbire de o populaţie românească veche aşezată foarte excentric, în regiunea numită în Antichitate Bythinia, din nord-vestul Asiei Mici. Teodor Burada (1839-1923), unul dintre marii noştri folclorişti, etnografi şi muzicologi, în călătoriile sale de studiu pe la diversele comunităţi româneşti dimprejurul României, a descoperit în această regiune a Turciei nouă sate ai căror locuitori vorbeau o varietate a dialectului aromân şi care se autoidentificau prin termenul de „pisticoşi”, care în graiul local însemna „ciobani”. Istoria şi destinul ulterior al acestui grup este neclar. Burada a crezut că vede în câteva legende populare aromâne o amintire a şirului de evenimente care a condus la plecarea unor familii de aromâni către Asia Mică şi la formarea coloniei „pisticoşilor”. Ar fi desigur foarte interesant de văzut dacă această populaţie mai există şi în prezent şi, mai ales, dacă încă îşi mai vorbeşte limba, un grai românesc aparte, evoluat în izolare, care cu siguranţă ar prezenta un interes ştiinţific şi cultural enorm.

XIV. Morlacii şi istroromânii

Din ignoranţă, unii români, chiar destul de titraţi, trăiesc cu impresia că toţi vlahii din sudul Dunării sunt aromâni. Cred că din expozeul de mai sus este deja destul de clar că o astfel de opinie este greşită, dar lucrurile devin şi mai evidente când ne uităm către românii din vestul Peninsulei Balcanice. Şi nu am cum să închid turul de orizont al populaţiilor de români din jurul graniţelor fără să mă refer şi la ei.

Prima atestare documentară a unor vlahi în Serbia Occidentală, Sirmium (azi Sremska Mitrovica, Sirmia, Serbia), Croaţia şi Dalmaţia datează din 1150. Iniţial oieri, ca şi toţi ceilalţi vlahi balcanici din acele vremuri, maurovlahii, adică vlahii negri, cum au ajuns să fie cunoscuţi, s-au stabilit în diverse puncte, risipiţi printre comunităţile de slavi sau de dalmaţi romanici, primind dreptul de a se autoguverna şi judeca după jus valachicum, odată cu diferite privilegii economice. A existat cel puţin o Vlahie şi în zona vest-balcanică (Vlahia Bătrână/Stari Vlahjia), înglobând teritorii din Bosnia-Herţegovina şi Muntenegru, dar ea pare să fi fost mai mult o enclavă etnică oarecum autonomă, şi nu o construcţie statală asemănătoare Vlahiilor sudice ori „ducatelor”, jupanatelor, cnezatelor şi voievodatelor de la nord de Dunăre şi din Dobrogea.

În timp, termenul de maurovlah/morovlah s-a contras sub influenţă veneţiană în cel de morlac, etnonim sub care aceste comunităţi vor rămâne cunoscute până în perioade destul de recente. Numele de Morlacia a fost acordat unei regiuni din Alpii Dinarici locuită de agricultori şi de oieri vlahi. Un alt termen folosit pentru a-i desemna pe anumiţi vlahi vest-balcanici este cel de uscoci, adică de refugiaţi, documentele de cancelarie indicând că era vorba de vlahi sau de morlaci ortodocşi (în privinţa cărora se punea problema convertirii la catolicismul roman). Scriitori croaţi din secolul al XVI-lea- Simun Kozicic din Modrussa şi Ivan Pergosic- depuneau mărturie asupra faptului că morlacii sunt de aceeaşi etnie cu românii din Dacia nord-dunăreană.

Până prin secolul al XVIII-lea, morlacii, mai ales cei din Dalmaţia, au vorbit o limbă proprie, care s-a stins în cele din urmă, nu însă fără a lăsa numeroase urme în toponimia regiunilor unde aceştia au locuit şi în cultura tradiţională şi lexicul descendenţilor, care chiar şi azi păstrează amintirea originii vlahe. Aceste denumiri de locuri (toponime gen Brlog, adică Bârlog)  şi cuvinte încă în uz („munzu” pentru „cal” sau „mânz”, „salaş” pentru „şălaş” etc.) fac trimiteri directe la limba română şi în special la dialectul istroromân, la care mă voi referi mai jos.

Când Eminescu îi menţiona în articolele sale, numărul celor care se declarau morlaci în Dalmaţia austro-ungară se ridica la circa cincizeci de mii; astăzi el este de numai câteva zeci. Perfect explicabil în condiţiile în care în secolul al XIX-lea limba veche deja nu mai era în uz, fiind înlocuită de o limbă croată cu împrumuturi româneşti, astfel că identitatea morlacă a devenit în prezent una mai degrabă regională decât etnică.

Din întreaga populaţie a morlacilor, singurii care au reuşit să-şi perpetueze limba proprie sunt istroromânii. În general, se crede că aceştia au ajuns să se stabilească în Peninsula Istria în secolul al XIV-lea, după ce Marea Ciumă a decimat populaţia locală. Totuşi, atestarea prin secolul al XII-lea în această regiune din extremitatea nord-vestică a Peninsulei Balcanice a unui conducător cu numele evident românesc de Radul este privită de istorici ca indiciul unei posibile locuiri vlahe mai vechi.

Dintre toate idiomurile derivate din protoromână, istroromâna este de departe cea mai apropiată de româna carpato-dunăreană, calitatea ei de dialect al limbii române având mult mai puţin contestatori decât există în cazul aromânei. De asemenea, caracteristica fonetică cea mai pregnantă a istroromânei este rotacismul (transformarea consoanei „n” intervocalică în „r”: „bire”- „bine”, „omir”- „oameni”, „ţire”- „ţine”, „rămăre”-„rămâne”), fenomen prezent la o scară mai mică şi în graiul maramureşean, în cel bănăţean şi în alte varietăţi transilvane ale limbii române. Pe baza acestei constatări, s-a emis ipoteza originii nord-dunărene a istroromânilor şi, eventual, a tuturor morlacilor, de undeva de pe teritoriul actual al Transilvaniei şi al Banatului. După alţii, morlacii şi istroromânii sunt totuşi de origine sud-dunăreană, dar de prin părţile Moravei sârbeşti, unde s-ar fi aflat până prin secolul al XI-lea sau al XII-lea în contact direct cu românii de la nord de Dunăre.

Ca şi morlacii dalmatini, istroromânii s-au aflat într-un declin lent; numele de localităţi din Peninsula Istria arată că în trecut răspândirea lor a fost mult mai mare decât în prezent. De asemenea, istroromâna este singurul dialect românesc în care termenii de origine latină reprezintă mai puţin de 90% din fondul lexical principal (adică acele cuvinte de bază care se întâlnesc cu cea mai mare frecvenţă), un alt semn al deznaţionalizării treptate. Şi din punctul de vedere al autoidentificării, ca şi la meglenoromâni, constatăm pierderea etnonimului original în favoarea termenului de „vlaşi”, folosit cu precădere de istroromânii din grupa sudică, sau a celui de „jăieneni”, utilizat de istroromânii din grupa nordică (redusă în prezent la un singur sat, Jăien/i). Din fericire, există documente veneţiene din secolul al XVII-lea care relatează că istroromânii obişnuiau să se autodenumească „rumeri”. De fapt, este vorba, în lipsa unui semn diacritic corespunzător sunetului din limba română, de transcrierea italienizată a etnonimului „rumâri”, care nu reprezintă nimic altceva decât o variantă rotacizată a străvechiului „rumân”. Interesant este cum, ca şi în cazul acelor aromâni care se autodenumesc „armâni”, felul în care a evoluat etnonimul exemplifică o trăsătură dialectală definitorie.

În 1858, când primul intelectual român îi vizita pe istroromâni, populaţia acestora se restrânsese deja la opt sate: Jăien(i) aflat la nord de Muntele Ucka (Monte Maggiore în italiană) şi, la opt kilometri distanţă, şapte sate situate în valea râului Raşa, între Muntele Ucka şi Lacul Cepih: Şuşnieviţa, Bârda, Nosela, Sucodru etc. la care se adăugau câteva familii prin alte sate cu nume româneşti (semn că în trecut aceste sate fuseseră şi ele integral istroromâne), precum Buzet, Catun, Gradinie, Costârcean, Letai. Economia locală era bazată pe producţia de mangal şi pe munca sezonieră în portul Rijeka (Fiume).

Spre sfârşitul secolului, pe măsură ce în dieta istriană se accentuau rivalităţile dintre deputaţii croaţi şi cei italieni, ultimii au devenit interesaţi în a promova o emancipare culturală a istroromânilor, în ideea că aceştia se vor ralia cauzei confraţilor latini. La început, Bucureştiul i-a privit mai mult ca pe un obiect de studiu, spre finalul veacului al XIX-lea fiind publicate în România importante culegeri de literatură populară istroromână.

Pe măsură ce interesul statului român faţă de istroromâni creştea, tentativa de redeşteptare naţională a istroromânilor l-a avut ca protagonist principal pe Andrei Glavina, un tânăr remarcabil din Şuşnieviţa care a studiat în România. După primul război mondial, Peninsula Istria este alipită Italiei, iar ţinutul istroromânilor, cunoscut şi ca Ciceria (după denumirea populară croată de „cici” dată istroromânilor) este constituit în districtul Vladassa. Revenit în satul de baştină, în 1921 Andrei Glavina deschide unica şcoală românească pentru istroromâni. În aceeaşi perioadă, este publicată şi singura lucrare cultă în istroromână, un almanah cu texte transpuse din limba literară în dialect. Din păcate pentru continuarea acestui demers, în 1924 Andrei Glavina decedează prematur, la Pola, la vârsta de patruzeci şi patru de ani. După moartea sa, şcoala româneasca este preluată de autorităţile italiene şi transformată în şcoală italiană.

Cel de-al doilea război mondial a avut ca efect transferul Peninsulei Istria de la Italia la Iugoslavia, ţinutul istroromânilor devenind parte a Croaţiei, republică în cadrul federaţiei iugoslave şi, din 1991, stat independent. În perioada iugoslavă, populaţia istroromână a înregistrat o scădere ca urmare a emigrării, dar şi a politicilor asimilaţioniste similare cu cele aplicate de puterea de la Belgrad în Valea Timocului şi în Macedonia Vardar. Pe la finele anilor ’80 existau destul de mulţi autori care estimau că foarte probabil idiomul istroromân încetase deja să mai fie vorbit. Nu mică a fost surpriza când, după căderea comunismului, s-a constatat că situaţia istroromânei nu era fundamental diferită faţă de perioada interbelică.

Croaţia independentă nu recunoaşte nici ea minoritatea istroromână ca atare, dar menţioneaza în Constituţie românii printre minorităţile etnice existente în această ţară (chiar dacă se referă în primul rând la românii bănăţeni şi timoceni stabiliţi în Croaţia în perioada iugoslavă, este o prevedere care poate fi utilă şi istroromânilor). În 1994, pentru salvgardarea idiomului şi a culturii istroromâne s-a înfiinţat Asociaţia Culturală a Istroromânilor „Andrei Glavina”, iar în urmă cu câţiva ani la Şuşnieviţa a fost introdusă dubla inscripţionare a numelui localităţii. Autorităţile croate au introdus pe lista patrimoniului imaterial UNESCO obiceiul istroromân al zvonciarilor, cete de colindători mascaţi foarte asemănătoare celor din folclorul dacoromân, iar reprezentanţi ai statului român împreună cu cei croaţi au participat la întâlniri în Jeiăn şi Şuşnieviţa.

Din păcate, deşi a reuşit să supravieţuiască până în prezent în ciuda unui declin natural început cu multă vreme în urmă şi a politicilor asimilaţioniste de factură modernă aplicate de-a lungul secolului XX, istroromâna figurează pe lista limbilor periclitate drept cel mai ameninţat idiom vorbit în Europa. La ora actuală, mai există maximum o mie cinci sute de vorbitori în satele din Istria şi un număr ce nu este recenzat exact în Statele Unite ale Americii.

XV. Vlahia moravă

În afară de roirile sudice şi vestice, prin Peninsula Balcanică, sau estice, către întinderile de stepă din nordul Mării Negre, au existat şi roiri nordice, de care am pomenit deja când m-am referit la volohii din Carpaţii Păduroşi şi la urmaşii lor din contemporaneitate. Transhumanţa i-a purtat pe păstorii români chiar mai departe de regiunea volohilor. O colonie vlahă durabilă s-a format astfel în Munţii Beskidy din Carpaţii Nordici, în estul provinciei cehe a Moraviei, lângă actuala graniţă dintre Republica Cehă şi Slovacia, cu prelungiri în Slovacia şi în sudul Poloniei. Vecinii cehi au numit ulterior această regiune Valašsko, Vlahia. Istoricii o numesc Vlahia moravă, spre a o separa de celelalte Vlahii din spaţiul carpato-dunărean sau din cel balcanic (romaniile populare ale lui Nicolae Iorga).

În ce priveşte momentul exact al roirii, unii istorici leagă formarea Vlahiei morave de un episod relatat de cronicarul bizantin Ioannis Skiliţes, care afirmă că în anul 976 a avut loc un schimb de populaţie între Imperiul Bizantin şi Ducatul Moraviei. Astfel, o parte din sârbii albi din Lusacia (urmaşii cărora sunt cunoscuţi azi drept sorbi, sorabi sau wenzi şi formează o mică minoritate slavofonă în estul Germaniei) au fost colonizaţi pe râul Margos din Serbia, care este cunoscut de atunci sub numele de Morava, exact ca şi râul de la graniţa ceho-slovacă, în locul vlahilor care trăiseră până atunci în această zonă. Acestor vlahi împăratul Vasile al II-lea Bugaroctonul le confiscase pământurile, drept represalii pentru opoziţia lor militară faţă de campania bizantină de restabilire a autorităţii constantinopolitane în regiune. Vlahii izgoniţi de la Dunăre au fost la rândul lor colonizaţi de ducii moravi în Munţii Beskidy.

Nu există însă confirmări arheologice ale acestui eveniment din a doua jumătate a secolului al X-lea, astfel că, dacă acesta a avut loc, nu se poate estima amploarea sa. Majoritatea istoricilor cehi şi slovaci presupun că stabilirea oierilor români în Munţii Beskidy şi formarea Vlahiei morave s-a produs în secolele XIV-XVII şi o atribuie fie deplasărilor transhumante ale mocanilor transilvăneni, despre care se ştie că acopereau arii foarte largi, din Carpaţii Nordici până în Munţii Balcani, fie unei emigraţii dinspre Valea Timocului. Este de altfel perioada în care vlahii moravi primeau diferite privilegii comerciale şi dreptul de a se autoguverna şi judeca potrivit lui jus valachicum din partea cancelariilor morave, maghiare (Slovacia fiind parte a regatului maghiar încă din Evul Mediu timpuriu), habsburgice şi poloneze. În sprijinul ipotezei originii transilvane sau, oricum, dintr-un bazin apropiat celui din care provin şi strămoşii istroromânilor vine şi faptul că unele cuvinte româneşti păstrate de vlahii moravi până în zilele noastre prezintă caracterisiticile rotacismului.

Asemenea tuturor vlahilor, la origine şi vlahii moravi au fost creştini ortodocşi, dar exact ca şi morlacii şi istroromânii enclavizaţi în zone cu preponderenţă romano-catolică, în cele din urmă au aderat la această confesiune creştină. De asemenea, în timp, vlahii moravi s-au slavizat, adoptând limba cehă, slovacă sau poloneză, dar păstrând în dialectele lor un întreg vocabular românesc. Astfel, în ceha vorbită de locuitorii din Valašsko, se pot întâlni cuvinte precum „bača”- „baci”, „brynza”- „brânză” (care a trecut și în limbile cehă și slovacă), „cap” (ce citeşte „ţap”)- „țap”, „domikát”- „mâncare din produse lactate” (vezi „dumicat”), „galeta/geleta”- „găleată” (de lemn folosită la mulsul oilor), „pirt’a”- „cărare a oilor” (vezi „pârtie”), „kurnota”- „oaie cu coarne” (vezi „cornută”), „košár”- „coșar”, „murgaňa/murgaša”- „oaie cu lână de culoare închisă” (vezi „murg”), „putira/putyra”- „putină” (formă rotacizată, apropo de ceea ce discutam mai devreme), „strunga/strunka”- „strungă” sau „žinčica” (se citeşte „jinciţa”)- „jintiță”. Analiza acestui lexic specific vlahilor moravi i-a convins pe lingvişti că, la origine, idiomul lor era o varietate a dialectului dacoromân, cel vorbit de toţi românii nordici.

Fără să fiu vreunul dintre aceia care ţin morţiş să vadă români în diferitele celebrităţi ale lumii, printre personalităţile având legături genetice cu această cea mai nordică ramură a poporului român nu mă pot abţine să nu-l menţionez pe papa Ioan Paul al II-lea. Desigur, departe de mine să afirm că acesta ar fi fost român, el a fost clar un foarte bun polonez, dar este la fel de neîndoielnic că familia Wojtyla provenea dintr-un sat de pe versantul polonez al Munţilor Beskidy, sat atestat în secolele trecute ca fiind un sat de vlahi, în care mulţi locuitori se consideră şi azi vlahi, şi că un strămoş al papei a fost asistent de jude, în cadrul legal oferit de jus valachicum. Foarte probabil, numele originar al familiei a fost Voitilă, iar simpatia pe care papa a arătat-o românilor nu este exclus să nu se fi datorat doar dorinţei sale de reconciliere istorică între catolici şi ortodocşi şi amintirilor personale despre sprijinul acordat de România polonezilor în cel de-al doilea război mondial, ci şi conştientizării rădăcinilor vlahe.

De altfel, trebuie menţionat despre vlahii moravi că, pe lângă elementele de lexic, au păstrat până în zilele noastre diverse specificităţi culturale, culinare şi muzicale. Foarte important, ei au păstrat până în prezent conştiinţa unei identităţi proprii, chiar dacă la ora actuală aceasta are mai mult o valoare culturală, regională şi istorică, exact ca la morlacii din Dalmaţia, şi mai puţin una etnică. În lipsa limbii, pilonul central al identităţii etno-naţionale este absent.

XVI. Despre viitor

Care sunt până la urmă şansele revitalizării pe termen lung a unor idiomuri muribunde, aşa cum sunt dialectele meglenoromân şi, mai ales, cel istroromân, ori intrate deja într-un anumit declin, precum aromâna (dar şi dacoromâna însăşi la nivelul unora dintre minorităţile româneşti din jurul graniţelor sau dintre comunităţile din exilul românesc)? Greu de spus. Putem vedea însă cum au reuşit israelienii să transforme o limbă al cărei uz rămăsese strict cultual într-o limbă vie, ba chiar în limba maternă a unui procent tot mai mare din generaţiile născute în Israel. De asemenea, putem constatata cum irlandezii au reuşit în mare măsură să stopeze declinul limbii gaelice, cum scoţienii fac eforturi pentru a împiedica extincţia propriei versiuni de gaelică, cum bretonii şi galezii îşi revitalizează propriile limbi celtice sau cum limbi amerindiene din America de Nord renasc din propria lor cenuşă. Iar exemplele pot continua. Pană la urmă este nevoie de interesul regăsirii şi fructificării propriei identităţi şi culturi, iar românii de oriunde ar fi ei au un avantaj pe care alţii, precum amerindienii pe care tocmai i-am amintit, nu îl au: o ţară organizată statal şi cu resurse, care, chiar dacă în acest moment este guvernată incoerent, are potenţialul pentru a acorda asistenţa necesară.

În ce-i priveşte pe morlacii din Alpii Dinarici sau pe vlahii din Munţii Beskidy, poate şi alte grupuri de origine română a căror limbă se va stins între timp (pisticoşii din Bythinia?), chiar şi legislativul României are o ezitare în a-i mai considera români din jurul graniţelor. Ei ramân desigur un subiect de interes ştiinţific, pentru istorici, etnografi, antropologi, lingvişti, arheologi, geneticieni (cu siguranţă că o analiză a haplogrupurilor ar lămuri în foarte mare măsură relaţiile de înrudire între diversele populaţii vlaho-române şi ar arunca noi lumini asupra locurilor de provenienţă şi a deplasărilor acestora de-a lungul timpului). De asemenea, presa de limbă română îşi poate aduce aminte de ei din când în când şi realiza nişte reportaje interesante, iar turiştii români îi pot vizita pentru a-şi satisface o curiozitate firească. Dar, dincolo de asta, mai pot ei fi văzuţi ca români, mai sunt şanse ca ei în primul rând să-şi asume o identitate culturală românească? Probabil că nu, deşi de fapt răspunsul nu e chiar atât de simplu.

Destul de multă lume ştie, presupun, că în capătul de sud-vest al Angliei se află o peninsulă numită Cornwall. Însă nu sunt convins că la fel de multă lume este la curent cu faptul că pitoreasca peninsulă a fost una din regiunile în care cultura celtică britonică a rezistat avansului anglo-saxon, început la doar câteva decenii după retragerea autorităţilor şi a armatei romane (puţin după anul 400), şi că locuitorii de aici, deşi integraţi regatului Angliei încă înainte de cucerirea normandă, au continuat să vorbească o limbă înrudită îndeaproape cu bretona şi galeza. Ei bine, limba corneză s-a perpetuat timp de secole, însă treptat, treptat a făcut loc limbii engleze, atât natural, cât şi în urma presiunilor statale care s-au accentuat după trecerea Angliei, sub Henric al VIII-lea, la protestantism. Ultimii vorbitori nativi de corneză au pierit în secolul al XVIII-lea, limba rămânând cunoscută doar puţinilor oameni de ştiinţă interesaţi să se aplece asupra textelor sale scrise (cam la fel cum se cunosc azi limba prusiană sau dialectul ragusan al limbii dalmate tot exclusiv din texte scrise în Evul Mediu). Ei bine, la ora actuală, într-un Cornwall care-şi redescoperă rădăcinile şi specificul celtic se pune la modul serios problema reînvierii acestei limbi. Probabil că în viitor corneza nu va înlocui niciodată engleza şi poate nu se va ajunge nici măcar la un bilingvism funcţional al locuitorilor acestei regiuni, dar tot va fi o realizare remarcabilă dacă cornezii vor ajunge să cunoască limba strămoşilor lor şi o vor utiliza în anumite împrejurări (deja se pot vedea în vitrinele magazinelor din Cornwall texte bilingve în engleză şi corneză).

XVII. O ultimă anecdotă

Voi încheia nu cu o mare concluzie finală, ci cu o altă poveste adevărată. În prima jumătate a secolului al VI-lea domnea asupra Imperiului Roman de Răsărit împăratul Iustinian. Imposibil să nu fi auzit de el, a construit Hagia Sophia, a restaurat pentru o scurtă perioadă vechiul Imperiu Roman, cucerind Italia, sudul Spaniei şi al Franţei, nordul Africii, ba chiar a restabilit efemer autoritatea imperială la nord de Dunăre, în Dacia, iar pentru cei care am studiat dreptul, Iustinian este cel care a sistematizat cel mai bine dreptul roman. Deşi provenea din rândurile populaţiei romanice de la Dunăre, lucru pe care l-a invocat în decretul referitor la restaurarea autorităţii imperiale în ţinuturile de dincolo de fluviu, şi s-a străduit să menţină statutul de limbă de stat al limbii latine, tot mai nesigur în raport cu utilizarea predominantă a limbii greceşti în centrul de putere de la Constantinopol şi din împrejurimile acestuia, Iustinian este cel care a făcut pasul decisiv către viitoarea substituire a limbii oficiale a imperiului, recunoscând formal limbii elene statutul juridic de a doua limbă de stat. Prin urmare, unii istorici îl văd pe Iustinian ca pe ultimul mare împărat roman, în timp ce alţi istorici îl consideră primul mare împărat bizantin.

Creştin pios, deşi nu s-a dat în lături la a vărsa foarte multe sânge când a considerat necesar, Iustinian este ctitorul nu numai al Hagiei Sophia, dar şi al altor bijuterii ale artei şi arhitecturii religioase, precum basilica de la Ravenna. Printre ctitoriile sale remarcabile se află una din cele mai vechi mânăstiri creştine din lume, Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, ridicată în vecinătatea muntelui despre care se presupune că este cel pe care Moise a primit de la Dumnezeu tablele legilor, incluzând şi cele zece porunci, episod esenţial din Vechiul Testament. Cum în general construcţiile lui Iustinian au fost făcute să dureze, frumoasa mânăstire cu ziduri de cetate se ridică şi azi în mijlocul deşertului, fiind populată în prezent, ca şi la momentul înfiinţării sale, de călugări ortodocşi greci (în vechime existând indicii că prin ea au trecut şi călugări bessi, aparţinând ultimului neam trac care pe la anul 560 încă mai vorbea vechea limbă).

Deşertul sinait este însă populat doar de familii răzleţe de nomazi, astfel că, pentru a păzi şi a întreţine mânăstirea şi comunitatea de călugări, Iustinian a colonizat în vecinătatea acesteia oameni aduşi dintr-o cu totul altă parte a imperiului. După cucerirea arabă islamul a devenit religia predominantă în regiune, astfel că urmaşii coloniştilor aduşi de Iustinian s-au convertit treptat la noua credinţă. Potrivit istoriei lor orale, ultima femeie creştină a murit în secolul al XVIII-lea. De asemenea, o dată cu religia a venit şi limba arabă, care a devenit limba maternă a coloniştilor. Aceştia au adoptat stilul de viaţă al beduinilor, ideal pentru condiţiile vitrege ale pustiului fierbinte din Sinai, şi s-au organizat după modelul acestora într-un trib cu numele de Geabel sau Gebalie.

Însă simbioza veche de un mileniu şi jumătate dintre membrii tribului Geabel şi Mânăstirea Sfânta Ecaterina a continuat, călugării permiţând construcţia unei moschei în incinta fortificată a mânăstirii, caz unic în toată lumea creştină, iar tribul respectându-şi contractul existent încă de la fondarea comunităţii lor.

Deşi au adoptat islamul şi limba arabă, membrii tribului Geabel nu s-au considerat niciodată arabi şi au rămas reticenţi faţă de căsătoriile cu aceştia. Ei au păstrat conştiinţa originii lor străine, dintr-un loc îndepărtat. Întorcându-ne în zilele domniei lui Iustinian, există documente care arată că provincia din care fuseseră aduşi coloniştii mireni care urmau să protejeze şi să susţină cu munca lor Mânăstirea Sfânta Ecaterina era Scythia Minor, adică Dobrogea de mai târziu. Iar tradiţia tribului menţionează că această patrie a strămoşilor lor se numeşte „ţara Vladi”, ceea ce sună foarte tare a... Vlahia. În anii ’30, când primul călător român vizita tribul Geabel, acesta a remarcat un cuvânt care suna aproape româneşte, cel pentru „păduchi”.

Au trecut de atunci cam optzeci de ani şi nicio echipă ştiinţifică românească, fie că discutăm de etnografi, antropologi, lingvişti sau geneticieni, nu a vizitat Sinaiul şi insolitul trib. În vârtejul de evenimente violente prin care trece în prezent Egiptul, există voci din structurile superioare ale armatei care discută de o demolare a Mânăstirii Sfânta Ecaterina, deşi aceasta este pe lista patrimoniului universal UNESCO, sub acuzaţii de colaborare cu jihadiştii şi de separatism pro-grec din partea călugărilor. Tribul Geabel a fost acuzat în mod direct de simpatii islamiste, acuzaţii pe care şeicul tribului le-a respins. Vremurile sunt tulburi şi nu se ştie ce se va întâmpla până la urmă.