Discurs
sustinut cu ocazia evenimentului organizat de Asociatia Romania Vie
la
Clubul Taranului Roman in seara de 15 ianuarie 2013,
eveniment
care a imbinat filmul documentar, poezia,
discursul
pe teme istorice, politice si etice, muzica si artele plastice
Onorata
audienta,
Doamnelor,
domnisoarelor si domnilor,
Imi
incep alocutiunea care sper sa fie scurta si, mai ales, sa nu va
plictiseasca, cu aceasta formula cu parfumul elegantei de secol XIX,
tocmai pentru ca dedicam aceasta seara unuia dintre geniile acelui
veac dispretuit de unii astazi, dar caruia ii datoram foarte multe.
Dati-mi
voie, in primul rand, sa va multumesc in numele Asociatiei Romania
Vie, dar si al meu personal, pentru prezenta si sa imi exprim
speranta ca v-a placut ceea ce ati vazut si ati auzit pana acum si ca
va va satisface si ceea ce mai urmeaza.
Asadar,
ne aflam asta seara aici pentru a-l aniversa pe Eminescu, de la a
carui nastere se implinesc 163 de ani. In numai 39 de ani de viata,
din care ultimii sase marcati de boala, o existenta am putea spune
meteorica, Mihai Eminescu a avut asupra poporului roman si a culturii
sale un efect la fel de total precum asteroidul care a ucis
dinozaurii, cu diferenta ca ceea ce existenta lui Eminescu a lasat in
urma nu a fost devastare si extinctie, ci bogatie spirituala si un
model de gandire care inca mai asteapta sa fie urmat.
Asa
cum stim cu totii, Eminescu nu a fost doar un mare poet universal, un
prozator de marca, un autodidact cu cunostinte enciclopedice, un
precursor al teoriei relativitatii si un jurnalist pe care multi
dintre editorialistii zilelor noastre ar trebui sa-l invidieze, ci si
un ganditor radical si un militant. La vremea lui, chiar si el se
percepea ca reactionar, dar daca s-ar reintrupa in epoca noastra ar
fi cu siguranta un revolutionar, in sensul adevarat al acestui
cuvant.
Poate
o sa va surprinda, dar nu chiar despre Eminescu vreau sa va vorbesc
acum. Antevorbitorii mei au facut-o poate mai bine decat mine, iar
cei care vor mai lua cuvantul in aceasta seara o s-o faca, probabil,
intr-o maniera stralucita. Eu doresc sa ma refer la oamenii pe care
Eminescu ii critica, la cei pe care ii numea niste rai si niste
fameni, stalpi de cafenele, pocituri, epigoni.
Acestea
erau exprimarile poetului Eminescu. Ziaristul Eminescu venea cu fapte
concrete: acte de coruptie, episoade de impotenta politica, momente
de totala lipsa de viziune si compromis inacceptabil in plan extern,
situatii in care interesul personal sau de grup era pus deasupra
interesului national, acuzatii solid argumentate si dovedite. Suna
cunoscut, nu? Parca ar fi in vremurile noastre...
Dar
pe oamenii pe care ii critica Eminescu, azi ii putem vedea, pe buna
dreptate, ca statui. Vorbim de artizanii modernizarii Romaniei pana
nu demult feudale ca democratie constitutionala, stat independent, cu
universitati, iesire la mare, industrie si cai ferate: Regele Carol
I, Ion C. Bratianu Vizirul, C.A. Rosetti s.a.m.d. Petre Carp, cel
care cerea iritat in 1883 ca Eminescu sa fie potolit, a intrat totusi
in istorie drept unul dintre cei mai integri, mai consecventi si mai
onesti oameni politici din intreaga istorie moderna si contemporana a
Romaniei.
Sa
fi gresit Eminescu? Sa fi facut din tantar armasar? In unele cazuri,
poate, dar per ansamblu, nu. Acesti oameni nu devenisera inca statui
si, pe langa multele lucruri utile societatii si natiunii pe care
le-au facut, au comis si fapte care nu erau de natura sa le faca
cinste, multe tinand de un anumit specific national post-fanariot,
aplecat spre egoism, superficialitate, intriga si coruptie.
Eminescu
a atacat aceste boli ale societatii romanesti frontal si cu duritate.
Contemporanul si prietenul sau, nemuritorul Caragiale, le-a denuntat
cu aceeasi franchete, dar a folosit ca arma umorul. Fara indoiala,
Eminescu era mai grav si mai neiertator.
Multe
se pot spune despre ideile politice care l-au animat pe marele poet.
Cu unele trebuie sa ai in tine samanta de tradator de neam si tara ca
sa nu fii de acord. La altele nu ai cum sa mai aderi, nu dupa
experienta traumatica a secolului XX. Dar, dincolo de asta, Eminescu
fiind totusi si un om al timpului sau, iar lumea s-a mai miscat de
atunci incoace, trebuie sa ne aplecam asupra intransigentei sale.
Desi profund roman, intr-atat de roman incat alti mari poeti ai
nostri, precum Marin Sorescu si Grigore Vieru, au ajuns sa identifice
in versuri tulburatoare insasi ideea de romanime si romanism cu
numele Eminescu, niciodata nu il vom putea regasi pe clasicul
literaturii noastre in atat de romanestile ziceri nu poti sa umbli
la borcanul cu miere fara sa-ti lingi degetele, lasa, ca se poate si
asa, te faci frate si cu dracul pana treci puntea, sa moara si capra
vecinului si asa mai departe.
45 de ani de comunism si 23 de ani de asa-zisa tranzitie au condus la
o situatie in care oricate rele ar fi facut clasa politica a
secolului al XIX-lea, criticata dur de Eminescu, ea este incomparabil
superioara clasei politice a inceputului de secol XXI. Cel putin,
aceia se mai gandeau si la interesul national, nu doar la propria
parvenire. Cei de acum sunt doar niste hoitari- adica pentru cei care
nu cunosc termenul, mancatori de cadavre- intr-o vesnica cautare a
imbogatirii rapide pe seama conationalilor lor, fara ca macar sa aiba
scuza fanariotilor, care stiau ca au la dispozitie cel mult cativa
ani, inainte sa-i mazileasca Inalta Poarta. Iar principalul lor
complice, cel care le inlesneste jaful continuu, este exact acea
mentalitate romaneasca ilustrata de zicatorile citate mai sus si de
care marele Eminescu era atat de strain.
Asadar,
acum mai mult ca niciodata, am face bine sa ne uitam adanc in
sufletul lui Eminescu, imortalizat in textele sale, sa-l cautam pe
acel Eminescu de care criticii s-au temut si pe care politicienii au
vrut sa-l faca uitat, si sa-i ascultam vocea care ne sopteste, undeva
in constiinta, ca morala, demnitatea si onoarea nu sunt o moda si ca
daca vrem ca noi si tara noastra sa fim respectati trebuie sa ne
indreptam coloana vertebrala si sa nu mai acceptam inacceptabilul, sa
nu mai toleram intolerabilul.
Va
multumesc mult si o seara cat mai placuta in continuare!
Alexandru Surcel
