duminică, 20 august 2017

CONSTITUIREA ALIANŢEI PENTRU CENTENAR, PUNCT NODAL ÎN RECONFIGURAREA PROIECTULUI ISTORIC DE ŢARĂ

Subscrisa Asociaţia ROMÂNIA VIE, persoană juridică română, cu sediul situat în Mun. Bucuresti, str. Mişcă Petre nr. 12, bloc M13, sc. 2, ap. 55, sector 5, 051184, înregistrată în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor sub nr. 88/19.12.2012, C.I.F. 31052069, email romaniavie2012@gmail.com, participantă la conferinţa CENTENARUL UNIRII ŞI BASARABIA, desfăşurată azi, 20 august 2017, la Sala C.A. Rosetti a Palatului Parlamentului, Bucureşti, România, prin preşedinte Alexandru Cristian Surcel, constată următoarele:

(A) Anul 2018 este anul Centenarului Marii Uniri, desfăşurate pe parcursul anului astral 1918 în trei etape, prin Unirea Basarabiei cu România la 27 Martie/9 Aprilie, prin Unirea Bucovinei cu România la 28 Noiembrie şi prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România la 1 Decembrie. Realizarea deplinei unităţi naţionale în jurul statului constituit cu 59 de ani mai devreme prin unificarea celor două principate istorice, Moldova şi Ţara Românească (Mica Unire), şi devenit independent cu exact patru decenii mai înainte, reprezenta încununarea unor eforturi consecvente a mai multe generaţii, cu începere de la revoluţia din 1848. Dar Marea Unire mai reprezenta şi împlinirea unui curs natural al istoriei, care-i apropiase tot mai mult în plan cultural, social, economic şi politic pe românii trăitori de-a lungul arcului carpatic, între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, încă de la constituirea primelor formaţiuni statale medievale la cumpăna mileniilor I şi II, pe fondul originii autohtone comune şi a deplinei unităţi etno-lingvistice. Rod al revoluţiilor izbucnite în teritoriile dominate de imperiile în prăbuşire la sfârşitul primului război mondial, Marea Unire a fost deopotrivă încununarea binemeritată a marelui preţ de sânge plătit de ostaşii armatei regale române şi de voluntarii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni în Munţii Carpaţi, la Turtucaia şi în celelalte bătălii ale anului 1916 şi pe câmpurile de luptă de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Caşin în 1917, şi a trebuit apărată împotriva agresiunii bolşevice în Basarabia în 1918, în Ungaria în 1919 şi în Siberia în 1918-1920.

(B) În cele şapte decade dintre 1848 şi 1918, lupta pentru realizarea unităţii naţionale s-a îngemănat cu strădania modernizării societăţii româneşti, a integrării acesteia în Europa civilizată, de care secolele de dominaţie otomană şi mai ales perioada regimului fanariot (1711/1716-1821) o îndepărtaseră într-o semnificativă măsură. Atunci s-a constituit şi s-a împământenit aspiraţia pro-occidentală a inteligenţei româneşti, care astăzi se traduce în asumarea valorilor statului de drept şi ale democraţiei liberale şi în integrarea euro-atlantică a României. Marea Unire a însemnat şi succesul acestui demers, astfel că perioada interbelică, cea a României Mari, deşi de numai două decenii, cu toate neajunsurile ei, rămâne în amintire ca perioada în care toţi românii au cunoscut dezvoltarea cea mai fertilă din punct de vedere cultural şi o importantă înflorire economică.

(C) Evenimentele celui de-al doilea război mondial aveau însă să întoarcă roata istoriei pentru mai multe decenii, atât cu privire la întreruperea cursului european şi occidental al evoluţiei societăţii româneşti, cât şi cu referire la menţinerea deplinei unităţi naţionale. Seria de dictaturi deschisă în 1938, dar, mai ales, regimul totalitar comunist dintre 1945 şi 1989, ne-au readus sub zodia „hatârului şi a bacşişului”, care încă şi azi rivalizează cu realităţile epocii fanariote. Iar tragicul an 1940 a dus la pierderi de populaţii şi de teritorii, care, cu un nou imens preţ de sânge pe fronturile întinse din Caucaz în Europa Centrală, au putut fi doar parţial reparate. A rămas deschisă rana pregătită prin semnarea la 23 august 1939 a Pactului Ribbentrop-Molotov, produsă prin ultimatumurile din 26 şi 27 iunie şi evacuarea din 28 iunie 1940 şi permanentizată de marile puteri învingătoare prin Tratatul de pace de la Paris din 1947.

(D) Cursul firesc al istoriei nu poate fi însă deturnat pentru totdeauna, chiar şi prin voinţa celor mai puternici. Valul de revoluţii din 1989 a dus la destrămarea utopiei marxist-leniniste şi la prăbuşirea totalitarismului comunist în Europa, iar anul 1991 a asistat la implozia sub propria greutate a imperiului care s-a opus cel mai activ realizării dezideratelor românilor, atât cele cu privire la unitatea naţională, cât şi cele relative la integrarea în civilizaţia occidentală: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). În urma Uniunii Sovietice au rămas mai multe republici independente, cel puţin formal, între care şi un al doilea stat românesc, Republica Moldova. Încă de la început s-a pus problema reunificării celor două state, dar aceasta nu s-a putut realiza atunci din cauza opunerii altor puteri străine şi a ezitărilor sau jocurilor duble ale unor responsabili din cele două capitale, Bucureşti şi Chişinău. Evenimente tragice precum mineriadele din 1990-1991, în România, sau războiul de pe Nistru din 1992, în Republica Moldova, au accentuat forţele inerţiale care au împiedicat de atunci şi până acum refacerea unităţii naţionale.

(E) Totuşi, în 1995, prin Pactul de la Snagov, sub auspiciile Academiei Române, toate forţele politice parlamentare conveneau reluarea cursului occidental al devenirii civilizaţionale şi istorice româneşti ca proiect de ţară. Prin urmare, în anul 2004 România reuşea să devină membru cu drepturi depline al NATO, iar la 1 Ianuarie 2007 membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, legată de asemenea prin parteneriate strategice cu Statele Unite ale Americii, Franţa, Polonia etc. De asemenea, evenimentele ultimilor 5-6 ani arată o societate civilă tot mai activă şi mai implicată, care a reuşit de mai multe ori să se impună în faţa clasei politice. Chiar dacă mai persistă şi fenomene negative precum o anumită extindere a corupţiei, putem spune nu numai că proiectul de ţară afirmat în 1995 s-a împlinit, dar şi că, în fine, România pare să depăşească zona formelor fără fond, pe care acum puţin mai mult de un secol le sesiza şi le reclama Titu Maiorescu, şi că a atins un standard de stat de drept şi de democraţie care nu a existat nici în perioada interbelică.

(F) Din păcate, mult mai puţin notabile au fost progresele dincolo de Prut. După îngheţarea conflictului de pe Nistru şi menţinerea în zonă a unei forţe de ocupaţie şi după pierderea speranţei unei reunificări rapide cu România, dar şi sub influenţa unei mass media străine, cu nostalgii pentru imperiul sovietic de-abia prăbuşit şi pentru cel ţarist destrămat acum un secol, a urmat o perioadă de regres. Constituţia adoptată în 1994 a făcut o întoarcere spre moldovenismul primitiv de sorginte sovietică, iar între 2001 şi 2009 regimul preşedintelui Vladimir Voronin şi al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova a acţionat deschis împotriva asumării identităţii româneşti şi a apropierii de România. După ce guvernările pro-europene ce s-au succedat din 2009 până în prezent au eşuat în corupţie generalizată şi oligarhizare de factură post-sovietică, pe fondul unui enorm absenteism, alegerile prezindenţiale din anul 2016 au fost câştigate de un candidat cu un discurs antiromânesc chiar mai acerb decât cel al fostului preşedinte Voronin şi chiar mai aservit unor interese străine decât acesta, şi anume Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor din Republica Moldova. Cu toate acestea, Republica Moldova a reuşit în decembrie 2013 să semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, iar mişcări sociale repetate ne arată că generaţia luptei de eliberare naţională de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 are tot mai mulţi continuatori. Mişcările unioniste ale tinerilor basarabeni au fost tot mai ample, începând cu 1995 şi cotinuând cu 2002 şi, mai ales, cu revolutia Twitter din aprilie 2009. Ulterior acesteia, din 2011, o tot mai activă mişcare unionistă de tineret s-a făcut simţită prin Platforma Unionistă Acţiunea 2012, prin Tinerii Moldovei şi apoi prin mişcarea ODIP. Dacă, după declanşarea războiului din Ucraina în anul 2014 şi după alegerea ca preşedinte a lui Igor Dodon, integrarea separată a Republicii Moldova în Uniunea Europeană devine un obiectiv tot mai nerealist, reunificarea cu România păstrează valenţele unui autentic proiect de ţară pe ambele maluri ale Prutului.

(G) Constatăm totuşi existenţa şi la Bucureşti şi la Chişinău a unor categorii de formatori de opinie şi de discipoli ai acestora care separă în mod artificial cursul occidental al devenirii istorice româneşti, asumat încă de la revoluţia din 1848 şi avatarul său actual, integrarea europeană şi euro-atlantică, de problematica unităţii naţionale, de asemenea asumată programatic la aceeaşi revoluţie din 1848. Respectivii consideră că ar fi nerealist sau desuet să mai discutăm în termenii unei noi Mari Uniri şi că viitorul românilor nu este într-un stat comun, ci ca două state separate într-o Uniune Europeană comună. Într-un fel, discutăm de formele fără fond ale lui Titu Maiorescu, într-o variantă contemporană, adică de calchierea fără discernământ a unor idei din gândirea politică occidentală, care pun ideea naţională în plan secund sau chiar o dezaprobă (prin asociere cu acel naţionalism excesiv şi exclusivist care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial), dar fără adaptarea necesară la specificul românesc. Ori formele extreme de naţionalism nu au reprezentat niciodată în spaţiul românesc altceva decât opţiuni minoritare, fără apel la publicul larg. Procentajul maxim obţinut vreodată de un partid de această factură în alegerile parlamentare a fost de 15% în anul 1937, an în care mişcările naţionaliste extremiste de pe continentul european cunoşteau apogeul istoric. Excesele naţionaliste ale unor regimuri de dictatură, cel din anii 1940-1944 sau cel din cea de-a doua etapă a comunismului românesc (1965-1989), nu au împiedicat prăbuşirea acestor regimuri în faţa acţiunii unor opozanţi (îń 1944) sau revoluţionari (în 1989), care la rândul lor nutreau puternice simţăminte patriotice. În realitate, obiectivul unităţii naţionale s-a împletit permanent în aceşti 170 de ani cu dezideratul liberalizării, al democratizării, al construirii statului de drept şi al occidentalizării culturale a societăţii româneşti. De la generaţia paşoptiştilor la generaţia care a realizat revoluţia din 1989 şi manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii din 1990 nu a existat de fapt o separaţie între idealul modernist pro-occidental şi democratic şi idealul unionist. Iar în zilele noastre, tinerii unionişti sunt în primele rânduri ale mişcărilor sociale anticorupţie, pentru stat de drept, democraţie sau mediu sănătos, atât la dreapta, cât şi la stânga Prutului.

Luând astfel în considerare cele expuse, noi, alături de celelalte organizaţii participante la conferinţa CENTENARUL UNIRII ŞI BASARABIA, credem că este absurd să discutăm de Centenar fără să facem nicio referire la restabilirea unităţii naţionale, să ne limităm la o propunere de proiect de ţară construită doar pe o agendă internă sau pe ceea ce practic ar putea fi descris ca un program de guvernare. CENTENARUL 2018 TREBUIE SĂ FIE MOMENTUL ÎN CARE ROMÂNII, DIRECT, DAR ŞI PRIN REPREZENTANŢII LOR DIN CLASA POLITICĂ ŞI DIN SOCIETATEA CIVILĂ, DIN AMBELE STATE ROMÂNEŞTI ŞI DIN DIASPORA, TREBUIE SĂ-ŞI ASUME PE DE-A ÎNTREGUL PROIECTUL ISTORIC DE ŢARĂ, IDEEA DE LA 1848 ÎN FORMELE PREZENTULUI, ŞI ANUME EDIFICAREA UNUI STAT UNIFICAT, MODERN, CU UN REGIM DE DEMOCRAŢIE LIBERALĂ ŞI CU RESPECTAREA TUTUROR STANDARDELOR STATULUI DE DREPT, MEMBRU ACTIV ŞI VALOROS AL UNIUNII EUROPENE ŞI AL NATO. Iar următorul pas major către recâştigarea proiectului istoric de ţară este REUNIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA.

Drept urmare, alături de celelalte organizaţii semnatare, ne constituim ca parte a ALIANŢEI PENTRU CENTENAR, moment nodal în coagularea societăţii civile unioniste din România, Republica Moldova şi diaspora spre o justă aniversare a Marii Unirii la un secol de la realizarea acesteia şi spre continuarea muncii pentru refacerea acesteia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu